Răzbunare

0
372

 De Jim Thornton. Adaptare de Luiza Gabriela Vîlsan. Ilustrații de Kako.

 „Trebuie s-o repari“, mi-a spus agentul imobiliar.

„Dar este doar o mică fisură“, am spus. „Câteva straturi de vopsea vor păstra ascunse petele de apă câteva luni.“

Agentul a scuturat din cap. „Să-ţi vinzi casa cu un defect cunoscut, dar ţinut secret, este împotriva legii statului Minnesota. În plus, ar fi o decizie infectă.“

În loc să cedez instinctelor mele proaste și să risc un proces, m-am abţinut și am plătit 4.000 de dolari pentru un nou acoperiș. Ca o ironie, acoperișul arăta atât de bine încât a început un război al licitaţiilor care m-a ajutat să recuperez mai mult decât suma investită. Într-un fel, mi-am învăţat lecţia.

Din regiunea cu standarde etice ridicate din Vestul mij-lociu al Statelor Unite, m-am mutat împreună cu familia
într-un nou stat, unde am găsit o casă asemănătoare cu cea pe care tocmai o vândusem. Proprietarii ne-au informat că nu există „disfuncţionalităţi“ cunoscute. Totuși, pentru a ne asigura de asta, agentul imobiliar ne-a recomandat un amic, inspector de case. M-am gândit că agentul ne face o favoare.

În săptămana următoare, m-am întâlnit cu inspectorul la casa respectivă. Era un fost agent musculos, în jur de 35 de ani, cu un teanc de acreditări. M-a asigurat că nu va rata nimic. L-am rugat să acorde o atenţie sporită acoperișului. „Nu te îngrijora“, mi-a spus el, și mi-a înmânat un contract și o factură. I-am oferit peste 400 de dolari și, două săptămâni mai târziu, un dosar dolofan a sosit prin poștă, cu detalii despre fiecare colţișor și crăpătură a noii case.

Concluzia era că, din punctul de vedere al structurii, totul părea în ordine. Acoperișul nu era perfect, a recunoscut el, dar abia peste cel puţin 10 ani necesita reparaţii semnificative. De asemenea, a menţionat câteva probleme cosmetice, dar nu era nimic grav.

Așa că am cumpărat casa. La o săptămână după ce ne-am mutat, a plouat foarte tare și apa a început să se infiltreze prin tavanul sufrageriei. Până la căderea nopţii, vechile pete de apă au apărut ca prin minune prin stratul de vopsea proaspăt aplicat de fostul proprietar. Furios, l-am sunat pe inspector, cerându-i să îndrepte lucrurile. Nu-mi dădeam seama dacă a fost sau nu în cârdășie cu vânzătorul. Dar fără îndoială că era obligat prin lege să reprezinte interesele noastre. „Inspecţia“ acoperișului nu a fost doar neglijenţă – ci și fraudă.

În loc să nege, doar a chicotit. „Citește contractul“, a spus el. „Nu-ţi datorez nimic.“

I-am închis telefonul în nas. Puţinul rămas din economiile noastre, care a ocolit buzunarul escrocului, trebuia să meargă acum la acoperiș, pentru a face casa locuibilă. Dar eu nu voiam un alt acoperiș. Voiam un aruncător de flăcări.

„Pe orice bărbat care îmi iese în cale, o să-l ucid. Nu numai că o să omor orice nenorocit care o să tragă în mine, ci o să-i omor soţia, toţi prietenii și o să-i dau foc casei.“

Oricât de mult mi-ar fi alimentat sângele de-a lungul anilor, aceste cuvinte incendiare nu-mi aparţin. Și nici lui William Munny, proscrisul bătrân care se presupune că le-a rostit în 1881 la frontiera orașului Big Whiskey, Wyoming.

Asemenea multor declaraţii pătimașe de răzbunare din cultura americană, citatul este născut din artă, nu din istorie. Cinefilii îl cunosc pe Munny drept un personaj negativ fictiv interpretat de Clint Eastwood în Unforgiven (1992), westernul care a câștigat Oscarul. Protagoniști asemănători se găsesc din belșug, bineînţeles, în lumea ficţională. De la
Shakespeare cu al său Hamlet până la Tarantino cu Django descătușat, bărbaţii care se răzbună în numele dreptăţii sunt unul dintre cele mai persistente și profitabile arhetipuri din literatură.

În viaţa reală, bătăușii din curtea școlii, indivizii care ne fură iubita, artiștii falși, șefii abuzivi, bârfitorii intriganţi și o întreagă armată de nemernici trădători stau la pândă, hotărâţi să-și îmbunătăţească poziţia socială pe cheltuiala noastră. Și când cădem pradă intrigilor meschine, care dintre noi nu și-ar dori să aibă aptitudinile lui Liam Neeson din seria de filme Taken pentru a îndrepta răul într-o manieră directă și personală?

Pofta de sânge puternic alimentată ar putea chiar rivaliza cu cea sexuală pentru fantezii arzătoare și poate declanșa o nevoie intensă de a trăi violent un final fericit. Este aproape ca și cum setea de răzbunare ar fi adânc înrădăcinată în psihicul masculin.

De fapt, nu există „aproape“ când vine vorba de răzbunare. Un studiu publicat în revista Science, în 2004, a fost printre primele care a arătat că dorinţa de a-ţi lua revanșa își are rădăcinile într-o zonă specifică din creierul uman.

Cercetătorii de la Universitatea Zürich au pus niște bărbaţi să joace un „joc“ economic în laborator, în timp ce creierele lor erau monitorizate prin intermediul scanărilor de tip PET (Tomografia cu Emisie de Pozitroni). Câtă vreme jucătorii au cooperat și au cumulat resursele, fiecare a fost recompensat cu o sumă constantă de bani. Totuși, ceea ce nu știau voluntarii era faptul că jocul a fost aranjat.

Deși erau runde multiple ce implicau câștiguri de bani, existau și runde perdante, când un complice care lucra în cârdășie cu cercetătorii trăda încrederea partenerului său, îmbogăţindu-se pe cheltuiala grupului. Previzibil, asta a provocat o dorinţă puternică de răzbunare printre ceilalţi jucători, care au realizat subit că nemernicul i-a luat pe toţi drept fraieri.

Apoi, cercetătorii i-au oferit fiecărui tip șansa de a-și lua revanșa, explicându-i că poate să-l „pedepsească“ pe trișor. Scanările de tip PET ale jucătorilor cu o puternică dorinţă de răzbunare au afișat o activitate mai intensă într-o zonă a creierului cunoscută sub numele de striatul dorsal. Studiul a asociat această regiune cu sistemul de recompense și a arătat, de asemenea, că poate fi activată prin consumul de cocaină. Nu e de mirare că anticiparea răzbunării pare atât de dulce și seducătoare: circuitul creierului nostru este creat astfel încât să ne pară așa.

Dar cât de departe vom merge pentru această lovitură neurochimică? Printr-o întorsătură ingenioasă, cercetătorii le-au oferit voluntarilor oportunitatea de a se răzbuna, dar trebuia să plătească un preţ pentru plăcerea de a face pe justiţiarii. Fiecare tip înșelat putea să plătească din propriii bani pentru a-l face să sufere pe cel care greșise. Chiar dacă acest lucru presupunea ca ei să piardă bani, striatul participanţilor s-a menţinut activat. Cu toate acestea, activitatea a crescut în a doua regiune a creierului: cortexul prefrontal ori MPFC. Această parte a creierului este asociată cu evaluarea cognitivă a costurilor și a beneficiilor.

Striatul antic pare să conducă pasiunea noastră de răzbunare, în timp ce MPFC-ul recent are nedumeriri intelectuale – dacă merită sau nu efortul. Oricât ajutor ar oferi acest sistem de verifică-și-măsoară în ghidarea deciziei corecte, cele două regiuni ale creierului nu au o valoare egală. Cercetătorii au descoperit că bărbaţii cu niveluri mai mari de activitate în striatumul dorsal au un apetit mai puternic pentru răzbunare, trecând peste sfatul raţional al MPFC.

Cercetătorii din domeniul neurologiei nu sunt singurii
ale căror investigaţii în știinţa răzbunării au început să se înmulţească
și să revizuiască un domeniu cedat de mult timp teologilor și filosofilor morali. De fapt, în ultimele două decenii, cercetări în discipline diverse, precum biologia evolutivă, justiţia penală, psihologia socială și chiar teoria jocurilor au început să formeze o imagine surprinzător de coerentă a rolului jucat de răzbunare în viaţa noastră.

„Pentru observatorii din exterior, răzbunarea este distructivă și inutilă“, menţionează dr. Michael McCullough, psiholog și directorul Laboratorului de Evoluţie și Comportament Uman de la Universitatea Miami. „Dar dorinţa de a căuta răzbunare este la fel de naturală pentru fiinţele umane ca durerea, fericirea, frica și foamea. Instinctul de răzbunare s-a fixat prin selecţie naturală din cauza problemelor esenţiale pe care le-a rezolvat pe măsură ce specia noastră evolua.“

Pentru strămoșii noștri hominizi, aceste soluţii includeau descurajări directe (dacă cineva îţi face rău ţie sau unei persoane dragi, răzbunarea reduce șansa de a o face a doua oară); stabilirea și pregătirea unui reprezentant răzbunător (cei cunoscuţi pentru răzbunarea neclintită proiectează clar mesajul „Nu mă călca în picioare“, care descurajează răufăcătorii chiar de la prima abatere); și „executarea moralistă“ a contravenienţilor (pedepsirea trișorilor, a profitorilor și a altor paraziţi îi face să plătească un preţ pentru egoismul lor și îi învaţă, la modul ideal, să devină jucători de echipă).

Oamenii nu sunt singurii care beneficiază de pe urma soluţiilor sociale de răzbunare. „Când dăm la o parte faţeta religiei și pe cea a filosofiei“, spune McCullough, „descoperim că răzbunarea funcţionează cam în același mod la multe grupuri de animale, de la cimpanzei și ciori până la lupi și delfini“. Și pentru aceste specii extrem de sociale, răzbunarea este, de asemenea, o unealtă necesară, una care servește grupului prin protejarea indivizilor împotriva persecutării.

Dar chiar și cea mai adaptabilă unealtă poate uneori să dureze mai mult decât utilitatea sa, când se schimbă cerinţele serviciului. Spre deosebire de animalele sălbatice a căror dinamică de grup a evoluat lent de-a lungul mileniului, noi trăim în prezent sub niște circumstanţe care ar fi fost de neconceput pentru strămoșii noștri din pleistocen.

„Când cetăţenii «legitimi» – adică cei care nu sunt criminali – sunt nedreptăţiţi în societăţile moderne, nu este nevoie ca ei să ia legea în propriile mâini“, spune dr. Volkan Topalli, profesor de drept penal și criminalistică la Universitatea Georgia. „În schimb, au la dispoziţie o reţea interconectată de căi de atac oficiale.“

În mod ideal, cel puţin, poliţiștii se vor ocupa de tipul rău în locul nostru și un judecător va analiza eventualele sancţiuni civile sau penale pe care le merită. În cazul celui mai bun scenariu, asta ne permite să vedem infractorul pedepsit cu zero riscuri personale.

Totuși, suntem lipsiţi de un lucru care îi bucura pe oamenii furioși din pleistocen și după care tânjesc mulţi dintre noi: plăcerea viscerală de a ne ocupa personal de răzbunare. Poate nu este surprinzător faptul că nu oricine rezistă acestui instinct primar. Unii, de fapt, vor alege o formă extremă de revanșă: cercetătorii estimează că 10-20 de procente dintre toate omuciderile la nivel global sunt motivate de răzbunare.

Cu cât rumegam mai mult faptul că am fost jefuit de un profesionist „acreditat“, cu atât mai rău mă simţeam – plin de furie fără limite și oarecum emasculat. Încercam să-mi spun că îi va veni de hac karma. Am încercat să mă eliberez de tensiune la sala de fitness. Niciuna dintre strategii nu a funcţionat. Așa că am făcut ce se presupune că trebuie să facă bărbaţii într-o societate civilizată: am sunat un avocat.

După analizarea contractului, el a menţionat niște clauze care îl absolveau pe inspector de orice despăgubiri cauzate de neglijenţă. „Îl poţi da în judecată“, a spus avocatul, „dar contractul este clar. Nu vei obţine niciun ban.“

În acel moment, venele de la nivelul tâmplelor au început să-mi zvâcnească precum viermii pe un asfalt fierbinte. Remarcând reacţia mea, avocatul a spus: „Uite, nu are niciun rost să-mi plătești onorariul, dar cunosc un tip care-ţi poate prelua cazul pe bază de urgenţă. Îl plătești doar dacă reușește să-ţi obţină niște bani.“

În acea după-amiază, m-am dus la cel de-al doilea avocat – să-l numim Spike – și i-am explicat situaţia neplăcută. „Urăsc gândacii“, a spus Spike. Am știut că am dat peste un campion.

O lună mai târziu, la audiere, inspectorul de case a apărut cu propriul avocat, ambii rânjind. Avocatul inspectorului a argumentat că acel contract era clar; clientul său nu era obligat să plătească pentru orice greșeli pe care poate le-a făcut sau nu. Spike a replicat că erorile sunt diferite de frauda intenţionată. Destul de surprinzător, judecătorul a fost de acord cu Spike și a decis în favoarea noastră. El l-a obligat pe inspector să-mi înapoieze cei 400 de dolari, plus jumătate din costul unui nou acoperiș.

Mi-era frică să nu mi se rupă maxilarul de atâta veselie. În extazul de scurtă durată care a urmat, am aruncat o scurtă privire în direcţia nemesisului meu. Așa cum spune și o expresie, „Nu e suficient să reușești – alţii trebuie să eșueze“. Din păcate, toată speranţa că nefericirea ticălosului îmi poate alimenta și mai mult bucuria s-a evaporat în secunda în care i-am văzut faţa. Rânjetul insuportabil nu dispăruse, ci mai degrabă părea mai vizibil ca niciodată.

„Poate că ai «câștigat»“, a spus avocatul său, făcând un semn de ghilimele cu degetele în aer, „dar niciodată nu vei încasa banii. Clientul meu este «în stare de insolvabilitate».“ Nu cunoșteam expresia, dar instinctiv am găsit-o detestabilă. Spike a descris trucurile folosite de unii escroci pentru a-și proteja activele. Inspectorul a auzit și a chicotit făţiș. Dorinţa de a-l strânge de gât era aproape copleșitoare.

Spike mi-a pus mâna pe umăr. „Nu te îngrijora“, a spus el. „Nu am renunţat.“

Trei luni mai târziu și fără nicio veste de la Spike, mi-am dat seama că o făcuse. Rânjetul fraudatorului a continuat să-mi alunge somnul și să-mi alimenteze fanteziile răzbunătoare.

Cu cât mă gândeam mai mult că nemesisul meu uitase de mine, cu atât asta înrăutăţea lucrurile. Prejudiciul fiscal cauzat era suplimentat de imagini cu el sărind vesel prin viaţă, în timp ce eu rămâneam pândit obsesiv de mânie și amărăciune.

Nelegiuiţii și victimele tind să aibă interpretări total opuse cu privire la valoarea daunelor cauzate de un prejudiciu. „Nu e mare lucru“ pentru unii se poate dovedi chiar foarte mare pentru partea vătămată. Într-un studiu publicat în Basic and Applied Social Psychology, participanţii au fost rugaţi să descrie perioadele când au fost victime și când au fost agresori. „Când rănim pe altcineva, tindem să minimalizăm și să ne distanţăm de gravitatea agresiunii noastre“, spune autoarea studiului, dr. Arlene Stillwell. „Pe de altă parte, când suntem răniţi în același mod, ne considerăm victime ale unei nedreptăţi grave.“

Acest „decalaj mare“ de percepţie, argumentează ea, îngreunează atingerea „regiunii“ dulci de represalii, în care atât răzbunătorul, cât și agresorul sunt de acord că pedeapsa corespunde faptei. „În lumina acestor descoperiri“, spune Stillwell, președinte al departamentului de psihologie la SUNY Potsdam, „e de înţeles de ce au loc vendetele. Ambele părţi ajung să se considere victime și fiecare caută o soluţie echitabilă. Dar ce crede una că este drept, cealaltă consideră că e un abuz. Rezultatul poate fi un ciclu de răzbunări din ce în ce mai serioase.“

În timp ce zona striată a creierului meu se chinuia cu imagini delicioase cu mine aruncând mormane de tăciuni încinși pe fereastra sufrageriei dușmanului meu ori folosind noul meu aruncători de flăcări pe mașina lui, cortexul prefrontal se întreba dacă nu cumva aceste acţiuni îl vor face să riposteze într-un mod mult mai violent, punându-mă în pericol nu doar pe mine, ci și pe soţia și copiii mei.

Desigur, să rezist impulsului de a-l scoate la suprafaţă pe William Munny a fost modul corect de a acţiona. În cazul unui tip ca mine, este greu să vezi justiţiarismul ca pe altceva decât un lucru nebunesc – poate nu aveam mult, dar tot aveam prea mult de pierdut.

Deci, de ce faptul că mi-am ascultat MPFC-ul m-a făcut să mă simt ca un nebun?

Într-adevăr, un raport influent din 1948 din American Journal of Psychoanalysis a fost printre primele care au identificat setea de răzbunare neîmplinită drept un factor declanșator deosebit de puternic pentru tulburările mentale și izbucnirile agresive.

„Autorul a susţinut că această sete de răzbunare acaparează mintea slabă și face ravagii asupra psihicului“, explică McCullough. Dacă nu se acţionează, te-ar putea consuma o viaţă întreagă, lăsându-te bolnav la propriu.

Criza psihologică experimentată de mine și de alţii care sunt la fel de „slabi la minte“ ar părea să argumenteze nevoia de a pedepsi, deși nu are un caracter ilegal. Și, bineînţeles, dintre toate expresiile pe care răzbunarea le-a inspirat, niciuna nu este mai frecvent auzită decât asta: răzbunarea este dulce. Dar este așa cu adevărat?

Într-un studiu din 2008 amintit deseori, din Journal of Personality and Social Psychology, cercetătorii de la Colgate, Harvard și Universitatea Virginia au descoperit dovezi că răzbunarea poate părea dulce numai teoretic – este rareori atât de plăcută când este pusă în practică. „De fapt, este destul de comun să interpretăm greșit intensitatea emoţiilor noastre viitoare“, explică dr. Timothy Wilson, profesor de psihologie la Universitatea Virginia. „Dar răzbunarea este neobișnuită, în sensul că produce un efect opus: oamenii care au șansa de a-și lua revanșa cred că o să se simtă mai bine, însă majoritatea au o stare proastă după aceea.“

Folosind o variaţie a jocului economic desfășurat de cercetătorii din Elveţia, dr. Wilson și colegii lui au repartizat aleatoriu voluntarii în două grupuri și apoi au aranjat ca fiecare să fie „înjunghiat pe la spate“ de un complice. Cei din grupul „nu pedepsi“ au primit mulţumiri pentru ajutorul oferit și au fost puși să-și evalueze starea de spirit. Cei din grupul „pedepsește“ au fost rugaţi să anticipeze cât de bine cred că îi va face să se simtă răzbunarea; apoi, după ce au făcut-o, au fost intervievaţi din nou cu privire la adevăratele sentimente.

„În studiul nostru“, spune Wilson, „nu am putut să găsim dovezi care să arate că a existat vreo plăcere în urma răzbunării. În grupul care a putut să se răzbune, starea de spirit și emoţiile aproape tuturor participanţilor s-au înrăutăţit după aceea.“ În schimb, grupul „nu pedepsi“ nu a înregistrat asemenea schimbări de dispoziţie.

MH0915_FEA_REV_03

Cercetătorii au arătat că răzbunarea mai degrabă alimentează starea de victimizare a unei persoane decât să o potolească. „Cei care au primit șansa de a se purta răzbunător“, spune Wilson, „au avut tendinţa de a se gândi în continuare la ce nemernic a fost acel tip. Dar cei care nu au avut oportunitatea de a răspunde au găsit alte moduri prin care să minimalizeze situaţia și să o depășească.“ Așa cum a notat și Sir Francis Bacon cu mai bine de trei secole în urmă: „Un om care contemplează răzbunarea îşi ţine rănile sângerânde, dacă n-ar face asta, rănile s-ar
vindeca, iar el s-ar fi simţit mai bine“.

Pentru cercetătorul dr. Mario Gollwitzer, profesor de psihologie socială la Universitatea Philipps din Marburg, Germania, nu este surprinzător faptul că răzbunarea rareori se simte așa cum ne imaginăm că va fi. „Ipoteza de înţelegere“ propusă de el sugerează că răzbunarea are un scop mult mai complex și mai funcţional, mai presus de simpla egalizare a suferinţei. În realitate, este mai puţin preocupat de pedepsirea păcatelor din trecut și mai concentrat pe efectuarea schimbărilor pozitive în comportamentul viitor al unui agresor faţă de cei pe care i-a nedreptăţit. Într-o serie de studii din 2009 până în 2015, Gollwitzer și colegii lui au arătat că sunt necesare trei ingrediente pentru a face „să funcţioneze“ răzbunarea.

„Atunci când momentul este potrivit, nivelul de represalii coincide cu nivelul provocării iniţiale, iar răufăcătorul «învaţă» că a fost greșit comportamentul lui“, spune Gollwitzer. „Doar atunci răzbunătorii se simt satisfăcuţi și triumfători cu privire la revanșa lor.“

McCullough este de acord, adăugând că adevărata remușcare stabilește scena pentru pasul următor în repararea unei relaţii sociale deteriorate. „Ceea ce mintea umană speră să obţină în urma pedepsei este o schimbare pozitivă în comportamentul infractorului faţă de victimă“, spune el. Odată ce se întâmplă, susţine acesta, apare un al doilea instinct de adaptare: iertarea.

Spike a sunat în dimineaţa din Ajunul Crăciunului.

„L-am prins“, a spus el. „Am prins gândacul.“

Spike a explicat că a trimis pe mail o copie după ordinul judecătorului la fiecare bancă din stat. „M-am gândit că trebuie să aibă un cont ascuns pe undeva pentru a procesa cecurile și a-și plăti secretara“, a spus Spike. „Și am avut dreptate.“

Într-o mică bancă obscură dintr-o regiune rurală a statului, fraudatorul avea suficienţi bani puși deoparte pentru a satisface hotărârea judecătorească, plus onorariul binemeritat al lui Spike.

„Crăciun fericit!“, a spus el.

Trecuseră luni de când îl văzusem ultima oară pe Spike. Dar, în mintea mea, era acum un alter­ego al lui Clint Eastwood. I-am mulţumit, am închis și am plecat grăbit spre mall. Ceea ce părea a fi un Crăciun ca în poveștile lui Dickens s-a transformat într-o emisiune specială de pe Hallmark. Am cumpărat o grămadă de cadouri pentru soţia și copiii mei de doi și șase ani. În ceea ce mă privește, nu erau necesare daruri: tocmai primisem cel mai bun cadou dintre toate – imaginea unui nemernic al cărui rânjet dispare de pe faţă.

La ora nouă seara, când copiii erau deja în pat și cadourile împachetate sub pom, telefonul a sunat din nou. Inima mi-a stat în loc – eram sigur că Spike sună să-mi spună că a apărut un nou amănunt juridic. Dar nu era Spike, ci un străin furios care ţipa și mă ameninţa cu moartea. „Cine e la telefon?“, am întrebat printre înjurăturile sale. „Cred că ai greșit numărul.“

Nu o făcuse. Era inspectorul, care tocmai descoperise că se golise contul său din bancă și primise cecuri cu onorarii returnate.

„Cum ai putut să faci asta, nenorocitul dracului?“, a ţipat el. M-am întins după reportofonul digital, folosit pentru înregistrarea interviurilor de la muncă, și l-am pornit.

„Sunt obligat legal să te informez“, am spus eu, încercând să-mi păstrez vocea calmă, „că înregistrez această convorbire.“ Cu inima bătând foarte tare, am așteptat următoarea sa ameninţare.

Trendul tot mai înfloritor de „psihologie pozitivă“ de la sfârșitul anilor 1990 i-a făcut pe cercetători să înceapă să documenteze beneficiile iertării asupra victimelor nedreptăţite, care le permit să scape de furia, depresia și anxietatea ce însoţesc atât de des ranchiuna persistentă și răzbunarea neîmpărtășită. Această asociere, la rândul ei, a contribuit la dezvoltarea unei noi forme de consiliere: „terapia prin iertare“ – concentrarea eforturilor timpurii ale cercetării lui McCullough.

„Voiam să înţeleg ce îi ajută pe oameni să ierte“, spune el astăzi. „Am crezut că va fi o chestie cool să știu cum se produce ceva care chiar ar putea face din lume un loc mai bun. Mulţi cercetători în consiliere psihologică au încercat să-și dea seama cum să facă să se întâmple iertarea.“

Dar, până în 2000, McCullough a început să aibă îndoieli asupra „modelului medical“ adânc înrădăcinat în prezent. Dacă iertarea are efect terapeutic, se întreba el, de ce este atât de dificil pentru mulţi oameni nedreptăţiţi să o gestioneze? Ce-ar fi dacă iertarea nu ar fi un leac, ci mai degrabă o altă trăsătură de adaptare, una pe care selecţia naturală a favorizat-o datorită faptului că poate ajuta la rezolvarea problemelor sociale?

În cartea sa Beyond Revenge: The Evolution of the Forgiveness Instinct, McCullough descrie modul în care cercetările primatologilor, antropologilor și biologilor evoluţioniști începeau să aibă o concluzie centrală: asemenea instinctului de răzbunare, și instinctul de iertare este nu numai universal în grupurile umane, ci și larg răspândit în rândul regnului animal.

Primatologul Frans De Waal a publicat informaţii conform cărora, printre cimpanzei și alte maimuţe, comportamentul prietenos precum sărutul, atingerea sau îmbrăţișarea e mai frecvent întâlnit după conflicte agresive decât atunci când totul e în ordine. Același tip de reparare a răului făcut apare și la capre, oi, delfini și hiene. „Dintre toate speciile neprimate studiate până acum“, spune McCullough, „pisica domestică e singura la care a lipsit tendinţa de conciliere, ceea ce, probabil, nu e o surpriză pentru stăpânii de pisici.“

Instinctul de iertare, totuși, este greu de generalizat. Așa cum a demonstrat ipoteza de „relaţie valoroasă“ a lui De Waal, indivizii nedreptăţiţi nu tratează în mod egal toţi agresorii. În cele din urmă, nu are niciun sens să irosești energia încercând să schimbi un răufăcător recidivist care, fie nu o să-și îmbunătăţească atitudinea faţă de tine, fie nu are nimic să-ţi ofere chiar dacă o face. Mai bine eviţi complet contactul cu el pe viitor.

Dar ce se întâmplă cu un răufăcător care poate fi învăţat cu privire la greșelile din comportamentul lui și care, mai mult decât atât, are multe de oferit dacă poţi să-i corectezi viziunea? În cadrul grupurilor noastre ancestrale, un bătăuș egocentric, de exemplu, poate fi și un vânător iscusit. Dacă i-ai putea schimba aprecierea faţă de tine și să faci din el un aliat, potenţialul ar depăși cu mult beneficiile uciderii ori mutilării lui.

Nu este ceva ușor de înfăptuit. Trebuie să câștigi respectul delincventului prin depășirea furiei și a dorinţei credibile de răzbunare, să îl convingi că există mai multe avantaje în a te avea ca prieten decât ca dușman și să fii dispus să ierţi și să uiţi – dacă și numai dacă acesta are remușcări sincere și dorinţa de a repara răul făcut. În tot acest timp, trebuie să fii pe deplin conștient de semnele care arată că vrea să te fraierească.

Unul dintre neajunsurile accidentale ale multor sisteme moderne de justiţie e acela că nu oferă oportunitatea de rezolvare directă a daunelor. Chiar și infractorii care regretă sincer, de exemplu, sunt reticenţi în a-și cere scuze, temându-se că acest lucru le va deschide calea doar către o pedeapsă mai mare.

Când statul aplică sancţiuni civile și penale în numele victimei, asta ne poate satisface dorinţa de a vedea un tip rău pedepsit. Dar ne oferă puţin spre deosebire de ceea ce vrem cel mai mult: tipul de rezoluţie care vine când agresorii arată că regretă cu adevărat ce ne-au făcut.

„Această nevoie de a le satisface complet pe victime“, spune McCullough, „este un motiv pentru care «mișcarea de restabilire a justiţiei» câștigă teren rapid în Statele Unite, Canada, Marea Britanie și Noua Zeelandă“. Ca adjuvant, nu ca un înlocuitor, sistemul standard de justiţie penală ajută multe victime să obţină ceea ce terapia prin iertare nu ar fi putut: un mod de a trece peste suferinţa pricinuită și furia nerezolvată.

„Restabilirea justiţiei“ , spune McCullough, „asigură o cale prin care victima este dispusă să se întâlnească faţă în faţă cu agresorul care vrea să-și ofere scuzele.“ Mintea umană poate să facă foarte bine diferenţa între o pocăinţă sinceră și o minciună care servește anumitor interese.

„Se pare că de asta avem nevoie“, spune McCullough, „pentru a avea loc adevărata iertare și reconciliere.“

MH0915_FEA_REV_02

Timp de aproape un minut, nu am putut să aud nimic decât liniște pe linia telefonică. Ce s-a întâmplat, era ultimul lucru la care mă așteptam.

„E Crăciunul, omule“, a spus el, vocea lui înfrântă rupând tăcerea. „Am copii mici. Nu pot nici măcar să-mi plătesc factura la căldură.“

În acest moment patetic, l-am văzut pe tip așa cum era – nu un răufăcător, ci doar un alt soi de pungaș care se găsește în orice colţ al lumii. Mai șmecher decât mine, cel puţin după estimarea mea, dar nu-mi mai puteam menţine iluzia că aparţinem unor specii diferite. Am auzit un suspin înăbușit și, în acel moment, bucuria răzbunării mele s-a transformat într-un gust amar. Nu am știut ce să spun și, după cinci secunde, am închis. Pe măsură ce Ajunul Crăciunului se apropia de primele ore ale dimineţii, eu nu puteam să dorm, pe de-o parte din cauza sentimentelor de vinovăţie, dar și a gândului îngrozitor că ar putea să mai și fie alte răsturnări de situaţie.

I-am predat înregistrarea lui Spike, care l-a contactat pe avocatul inspectorului și care probabil i-a băgat minţile în cap clientului său. Orice urmă de paranoia cu privire la răzbunarea sa violentă a dispărut treptat în următoarele câteva luni.

În cei 19 ani de la întâmplare, nu am văzut sau auzit niciun alt cuvânt de la acest bărbat. În puţinele ocazii când mă gândesc la soarta lui, îi doresc mai mult bine decât suferinţă. Cine știe ce îmi dorește el mie? Amândoi, îmi dau seama acum, am împărtășit același instinct de răzbunare. Poate același lucru este valabil și pentru iertare.

Cum să nu te mai răzbuni

Poate un dobitoc ți-a tăiat calea pe șosea ori un coleg te-a scos din grupul unui proiect. Prin orice ai fi trecut, folosește aceste unelte pentru a te ajuta să-ți iei gândul de la răzbunare.
Umple-ți „rezervorul“

„Creierul tău cântărește două procente din masa corporală, dar folosește 20% din totalul zilnic de calorii. MPFC (cortex prefrontal medial), care guvernează emoțiile, e  lacom“, spune dr. Brad Bushman, profesor de psihologie la Universitatea Ohio. Dacă ideea de răzbunare devine irezistibilă, bea 120 de mililitri de suc de fructe pentru a trimite o doză de glucoză către MPFC.

Amână, distrage

Mulți tipi încearcă să gestioneze furia prin acţiuni cathartice precum înjuratul. Ține-ți respirația. Bushman spune că tolerarea agresivității va alimenta focul răzbunător. El sugerează o strategie de calmare în trei pași: amână (numără până la 100), relaxează-te (respiră profund de câteva ori) și distrage-ți atenția (fă un puzzle ori citește).

Zâmbește când e rău

„E imposibil să experimentezi emoții incompatibile în același timp“, spune Bushman. Să ai grijă de un câine, să ajuți un prieten, să-ți săruți soția – aceste acțiuni sunt opuse stărilor de nervozitate. Cercetătorii au arătat încă de prin anii ’70 că empatia, umorul și excitația pot reduce furia“, adaugă psihologul Arlene Stillwell.

Privește-te

Întreabă un străin dacă accesele tale de furie sunt raționale și probabil acesta îți va spune că nu sunt. Dar dacă joci tu rolul străinului e cu atât mai bine: „Fii musca de pe perete“, spune Bushman, „privește-te prin ochii unui observator obiectiv“. Asta te va ajuta să scoți emoțiile din ecuație și să realizezi că răzbunarea nu aduce satisfacții. –J.T.

Cum să gestionezi mea culpa

Ai enervat pe cineva? Anihilează-i pofta de răzbunare prin livrarea unor scuze împăciuitoare. Psihologul evoluționist dr. Michael McCullough oferă câteva indicii.

Eliberează-ți agenda

Când ești gata să mărturi­sești greșeala, roagă-l să vă întâlniți într-un loc și la o oră convenabilă pentru el. „Îi arăți respect și îl ajuți să-și restabilească demnitatea“, spune ­McCullough.

Zi-i ce vrea să audă

„La începutul conversației, admite faptul că știi că te-ai purtat ca un nesimțit (sau mai rău) și că ai fost supărat și tu“, spune McCullough. Fără „dar“ sau alte obiecții.

Pledează 100% vinovat

Chiar dacă vina e împărțită, nu poți să o atribui și să-ți ceri scuze în același timp. „Spune clar că ceea ce s-a întâmplat nu a fost nicidecum din vina lui“, te sfătuiește McCullough.

Repară acele fisuri

„Recunoaște că i-ai pierdut încrederea și vrei să o recâștigi“, spune McCullough. Primul pas: oferă-te să plătești daunele, dacă au fost implicați bani ori bunuri. —J.T.

Articol preluat din ediția de decmbrie 2015-ianuarie 2016.



SHARE

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here