Joacă murdar

0
515

Adaptare de Oana Popa. Foto: Guliver/GettyImages.

Lumea aseptică în care trăim ne face copiii mai bolnavi, nu mai sănătoși. Suntem meniți să trăim în natură. Biolog și tată, Rob Dunn spune că e timpul să lăsăm copiii – și pe noi înșine – să se joace în țărână.

Momentele mele preferate din copilărie sunt cele petrecute afară, ca să prind chestii. Am prins broaște, pești și șerpi cu sutele. Am răsturnat bușteni și m-am urcat în copaci. Am explorat. Probabil că existau limite în aventurile mele – cum ar fi o oră de întoarcere acasă sau distanțe pe care n-aveam voie să le depășesc –, dar nu-mi aduc aminte de ele. Îmi amintesc doar ce am prins. Orice poză din copilărie, în care am picioarele uscate și nu țin în brațe un animal capturat, e mai mult ca sigur regizată.

Mi-am adus aminte de toate acestea recent, când grădinița fiului meu a organizat o excursie la un lac din apropiere. Pentru că sunt biolog la Universitatea North Carolina, educatorii m-au rugat să-i însoțesc. Am încărcat în mașină plase, cizme de cauciuc, binocluri, atlase botanice și zoologice și un băț pentru prins șerpi.

Când am ajuns în parcare, mi-am dat seama că eram singurul cu portbagajul plin de unelte. Ca să nu-l fac de râs pe fiul meu, am luat cu mine doar o plasă, un atlas și un binoclu. Cu regret, am lăsat bățul pentru șerpi în mașină.

Fiecărui copil i-a fost desemnat un loc la marginea lacului. Pe rând, fiecare a primit o plasă, cu ajutorul căreia pescuia mâl de pe fundul lacului, îl examina cu atenție, apoi dădea plasa mai departe. Era o strategie bună de a-i face pe copii să intre în contact cu natura. Și toată lumea s-a abținut să intre în lac, în afară de mine.

Ochisem o broască-bou neobișnuit de mare, dincolo de locul unde copiii pescuiau liniștiți mâl de pe fundul lacului. Nu m‑am putut abține. M-am îndepărtat de fiul meu, m-am băgat tiptil în mlaștină și am înșfăcat broasca. Am prins-o bine. Bucuria vânătorii mi-a invadat corpul. Ținând broasca deasupra capului, m-am întors la mal, unde toată lumea s-a strâns în jurul meu. I-am dat broasca fiului meu, să o țină în fața copiilor. Părinții se uitau și ei, unii destul de speriați. Broasca a scos niște sunete sălbatice. Fiul meu a mai ținut-o un moment, apoi, satisfăcut, i-a dat drumul.

Deodată, mi-am dat seama că sunt ud leoarcă și m-am întrebat dacă am cumva la mine vreun prosop pe care să stau în mașină.

Pe de o parte, momentul a fost unul glorios. Broasca din -mână valorează cât… ei bine, e ceva foarte tare. Pe de altă parte, a fost un semnal că puștii din ziua de azi au o relație foarte diferită de a mea, de pe vremuri, cu natura. Li se întâmplă și lor să pună mâna pe câte o broască mare, sălbatică, însă aceste experiențe sunt rare și îngrădite de reguli stricte, părinți și de accesul într-o parcare.



1
2
3
SHARE

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here