Donatorii

23 martie 2015

Orice bărbat face sacrificii, însă unii oferă cadouri străinilor ca și cum le-ar da cuiva din familie – chiar dacă asta înseamnă să piardă o parte din ei înșiși.

Previous1 din 4Next
Poți folosi tastele ← →

De Frank Bures. Adaptare de Irina Mereacre. Foto: Michael Lewis. 

Dan Coyne cumpăra bere dintr-o băcănie din apropierea casei lui din Chicago, când a ridicat privirea și a văzut-o pe casiera lui preferată întristată. Era palidă și părea mai slabă. Coyne, 52 de ani, îi știa prenumele – Myra (de pe ecuson), dar nu și numele (de la Vega) sau unde se născuse (Filipine). „Mă atrăgea personalitatea ei“, povestește el. „Indiferent ce cumpăram, stăteam întotdeauna la rândul pentru bere ca să-mi iau porția de bună-dispoziție.“ Când să plece, Coyne s-a oprit și a întrebat-o pe de la Vega dacă totul era în ordine. Ochii femeii s-au umplut de lacrimi. I-a spus că avea o afecțiune renală. Făcea dializă în fiecare noapte, încercând să doarmă în acea perioadă. Timp de opt ore, sângele ei era pompat în afară, curățat și pompat la loc – un lucru pe care îl fac, în mod automat, rinichii funcționali. Dializa te ține în viață, însă tu nu te bucuri că trăiești. Unii oameni devin din ce în cemai bolnavi, până când nu mai sunt destul de sănă-toși cât să reziste unui transplant. Alții renunță pur și simplu la dializă și așteaptă să moară. „Este foarte greu“, i-a zis de la Vega lui Coyne, „să trăiești și să lucrezi într-o asemenea situație“. Cuvintele i-au ieșit din gură: „Pot să fac ceva? Orice? Poate aș putea fi donator?“

Coyne a avut o tinerețe rebelă. A făcut închisoare pentru furt și a fost trimis la o școală de corecție din Indiana. Însă, de-a lungul anilor, oamenii l-au ajutat, așa că acum încearcă mereu să ofere ceva înapoi. Asta l-a determinat să devină asistent social la o școală din zona sudică a orașului Chicago. Este căsătorit și are doi copii. A donat sânge ori de câte ori a putut s-o facă, așa că s-a gândit: „De ce n-aș acționa acum? De ce n-aș dona un organ?“ De la Vega l-a privit ca pe un nebun. „Nu, nu“, i-a spus ea. „Este o problemă de familie. Sora mea va veni, imediat ce va reuși să-și facă actele. Îmi poate dona ea rinichiul.“ Coyne a plecat acasă, sperând că totul va fi bine. Însă, peste câteva luni, de la Vega arăta mai rău ca niciodată. După cum s-a dovedit, sora ei avea o problemă cardiacă și nu era un donator viabil. Așa că de la Vega își găsise deja pe cineva căruia să-i încredințeze copiii. Slăbise până la 36 de kilograme. Făcea dializă în continuare doar ca să stea mai mult cu ei. Trăgea de timp cât putea. Coyne și-a oferit iar ajutorul. Din nou, de la Vega l-a tratat cu suspiciune. Ce voia? Era smintit? În acea seară au vorbit la telefon. Myra i-a dat numărul medicului care o supraveghea. Dacă avea intenții serioase, putea să-l sune. L-a sunat. Apoi a trecut prin seria de teste fizice și psihologice pe care trebuie să le efectueze toți donatorii. Rezultatul a venit peste o lună: erau compatibili. Coyne și familia lui au decis s-o surprindă pe de la Vega la magazin. Când i-au spus vestea, femeia a izbucnit în plâns. Întrebarea rămânea în picioare: el ce urmărea?

Atunci când oamenii dau bucăți din propriul corp, majoritatea nu primesc la schimb nimic tangibil. În România, de exemplu, cei care donează sânge pot primi bonuri de masă, o reducere de 50% la abonamentul pentru mijloacele de transport în comun, o zi liberă de la muncă și analize gratuite. Însă mulți dintre ei nu cer nimic. O fac, poate, pentru a-și ajuta o rudă sau un prieten bolnav, ori din simpla dorință de a face un bine. Mai sunt și cei care și-au dat acordul pentru donarea de organe după moarte, atunci când nu vor mai avea nevoie de ele. Donatorii de organe care sunt în viață, însă, fac parte dintr-o categorie total diferită. Aceștia renunță la o bucată din propriul plămân și trec prin săptămâni de recuperare. Sunt de acord să li se extirpe jumătate de ficat, care este cusut apoi de ficatul altei persoane. Unii – numiți adesea donatori „altruiști“ sau „indirecți“ – nici măcar nu cunosc beneficiarii.

Nu demult – prin 1990 –, acest gen de sacrificiu extrem era o raritate, întrucât instituțiile medicale îi priveau pe donatori cu aceeași suspiciune cu care l-a tratat Myra de la Vega pe Dan Coyne. La urma urmei, cine și-ar fi dorit să-și împartă un organ cu un străin? Se presupunea că aceste persoane ar fi instabile emoțional sau demente. Dilema era relativ nouă pentru doctori, din moment ce primul transplant reușit de rinichi a avut loc abia în 1954. Intervenția a devenit mai ușoară prin anii ’60, atunci când apăruseră medicamente care puteau suprima temporar sistemul imunitar al primitorului, astfel încât acesta să nu reacționeze la organul donatorului ca la un virus gigant care îi invada corpul. Pe măsură ce aceste medicamente au fost îmbunătățite, s-a lărgit și cercul potențialilor donatori, oameni altruiști au început să-și manifeste dorința de a ajuta și, drept rezultat, pe la sfârșitul anilor ’60 au avut loc câteva intervenții chirurgicale. Însă rata de succes era mică, iar medicii au renunțat să mai realizeze transplanturi între persoane neînrudite. În plus, la acea vreme donarea de rinichi era o procedură dificilă – pe lângă perioada lungă de spitalizare, donatorii se alegeau cu o cicatrice imensă la nivelul trunchiului și chiar cu o coastă în minus.

Previous1 din 4Next
Poți folosi tastele ← →


Categorii: Sănătate

Comentarii



Aboneaza-te la newsletter-ul Men's Health!