Cum să vinzi un miracol

5 noiembrie 2013

Pe lângă promisiunea unui câștig facil, nimic nu ne transformă mai mult în niște fraieri decât un tratament minune: Dacă pici în această capcană, ai putea să-ți pierzi averea sau viața. Dr. T.E. Holt, colaborator Men’s Health, îți prezintă câteva astfel de cazuri și îți arată la ce trebuie să fii atent

MH0913_FEA_HLT_01
Previous1 din 3Next
Poți folosi tastele ← →

De dr. T.E. Holt • Adaptare de Lina Vdovîi • Fotografii de John Midgley

Medicina alternativă. Gândește-te la Groucho Marx în O zi la curse sau la dr. Nick din The Simpsons. Nu-i așa că „impostor“ e un cuvânt amuzant? Dar de ce e amuzant cineva care încearcă să se dea drept doctor? Medicina alternativă a fost o sursă de umor încă din secolul al XVII-lea, atunci când dramaturgul francez Molière i-a satirizat pe doctorii șarlatani și pe pacienții lor naivi în piesa Bolnavul închipuit. Molière însuși a jucat rolul personajului principal la prima reprezentație a piesei. Aceea a fost și ultima, deoarece, în timpul spectacolului, dramaturgul s-a prăbușit pe scenă. A murit câteva ore mai târziu din cauza unei hemoragii pulmonare. Mereu există o morală.  Medicina alternativă a pășit pe scena europeană la puțin timp după ce medicina convențională a început să se organizeze ca profesie. Pentru Molière, care scria într-o perioadă în care nu existau tratamente pentru bolile grave, pamfletul era adresat tuturor. Doctorii legitimi erau la fel de escroci ca orice șarlatan. Dar, așa cum finalul lui Molière sugerează, bolile erau reale. Necesitatea de a le trata a dus la căutări îndelungate de tratamente la fel de reale ca bolile, de ceva care să facă o diferență mai mare decât o glumiță ironică între aceste remedii și metodele alternative. Astăzi, diferența este – sau ar trebui să fie – clară. Medicamentele prescrise de un doctor te pot trata. Metodele alternative ar putea fi o escrocherie.  Dar povestea este mult mai complicată în cazul bărbaților.

Pacientul pe care îl cunosc de vreo doi ani stă întins pe un pat de spital. Mereu îngrijorat de starea sa de sănătate, mă caută frecvent să mă întrebe lucruri legate de vreo boală pe care a descoperit-o recent. Cu câteva luni în urmă avea fibromialgie. I-am spus că-i o iluzie. Acum e internat în spital, dar nu cu fibromialgie, ci cu insuficiență renală acută (IRA). În cazul unei persoane sănătoase, IRA este de obicei cauzată de deshidratare. Locul doi este ocupat de medicamente prescrise de doctori.
Dar eu știu foarte bine tratamentul pacientului și acea listă nu conține nimic care să-i fi făcut asta. De aceea, după ce observ că organismul lui nu reacționează la tratamentul obișnuit cu soluție de hidratare, îl întreb dacă a mai luat altceva.
Mă privește rușinat, vinovat și speriat. Răspunsul, desigur, este da.
„Ce a fost?“
„Chinină.“
Chinină. Da, are sens. O doză sănătoasă de chinină îți poate da rinichii peste cap. Dar de ce ar lua chinină? Se mai folosește uneori împotriva malariei și a babesiozei, iar unii doctori o mai prescriu pentru sindromul picioarelor neliniștite, chiar dacă nu există dovezi că ar fi eficientă. Dar afecțiunile astea nu figurează în lista lui de boli imaginare.
„Pentru fibromialgia mea“, îmi spune. A comandat-o la sfatul unui individ dintr-o reclamă, în urmă cu șase luni. Încă nu are fibromialgie, dar acum cu siguranță suferă de insuficiență renală acută.

 

Până la începutul secolului al XIX-lea, medicina nu era cu mult mai avansată față de cea din zilele lui Molière. Flebotomia (luarea de sânge) continua să fie metoda standard de tratament, iar ceea ce nu se putea trata prin tăierea pielii și incizarea în lung a vasului de sânge se „rezolva“ prin folosirea laxativelor.

Abia în secolul XX medicina a luat forma pe care o cunoaștem astăzi. Pe măsură ce metodele științifice au șlefuit medicina, practici empirice precum comerțul cu ulei de șarpe – care o caracterizaseră până în acel moment – au intrat într-un con de umbră. Această scindare s-a accentuat în următorii ani, atunci când scandalurile legate de mâncarea și medicamentele expirate au dus la crearea Administrației Americane pentru Medicamente și Alimentație (FDA), al cărei scop este reglementarea medicamentelor și a dispozitivelor medicale pentru siguranța consumatorului.

Cu toate astea, procedurile și amestecurile care promiteau mai mult decât puteau să facă – și făceau mai mult rău decât bine – au continuat să fie căutate în era reglementării federalizate. Erau folosite pe ascuns, fiind imposibil de eliminat. Radiul (element radioactiv, folosit în medicină și fizică) se găsea oriunde: îl puteai cumpăra în apă îmbuteliată, de la o mulțime de furnizori. Uneori, sticlele respective chiar conțineau radiu. Iar dacă acesta nu reușea să trateze orice te supăra – ori, cum se întâmpla adesea, îți grăbea moartea –, mai puteai procura un balsam tratat cu radiu. În 1953,  FDA încerca să interzică folosirea oscilațiilor în unde scurte, galvanice. În 1970, Administrația a interzis Laetrilul, un compus care, din cauza conținutului de cianuri, era mai toxic pentru persoanele care îl luau decât pentru celulele canceroase.

Reglementarea însă a avut un efect secundar surprinzător. Protejată de competiție prin persecuția statală și federală agresivă, medicina convențională a căpătat statutul de instituție. Acest lucru a transformat-o într-o țintă sigură a rebeliunii din anii ’60 și a suspiciunilor legate de orice e asociat cu Statul, în general. Iar medicina, ca sistem, a făcut puține pentru propria ei protecție în toată această perioadă: FDA a făcut un lobby puternic împotriva procedurilor tradiționale, însă, odată cu creșterea numărului de medicamente în urma cercetărilor științifice și a progresului tehnologic, tratamentele s-au scumpit. Afectați de acest lucru, oamenii au început să pună la îndoială competențele medicilor.

Într-un final, explozia industriilor dedicate marketingului pentru medicina tradițională a favorizat apariția unor legi la începutul anilor ’90. Dar în loc să consolideze restricțiile impuse prin reglementare, Legea privind sănătatea și educația față de suplimentele alimentare din 1994 a eliminat practic FDA din joc. Cât timp comercianții ofereau un produs drept supliment, nu medicament, nu mai erau obligați să dovedească eficacitatea sau siguranța acestuia.

În România, medicina alternativă a stat într-un con de umbră legislativ din anii ’90 până în 2007, perioadă în care nu s-a putut ajunge la un consens referitor la reglementarea ei. Însă acest lucru nu i-a dăunat. Dimpotrivă, a permis practicarea formelor tradiționale de terapie de către falși specialiști, care au știut să profite la maximum de carențele legislative și de naivitatea bolnavilor.

În 2007, lucrurile păreau a se îndrepta pe calea cea dreaptă. Deși inițiative de acest gen au mai existat anterior, acestea s-au lovit de fiecare dată de avizul negativ al Colegiului Medicilor din România. Totuși, în mai 2007 Parlamentul României a adoptat Legea 118/2007 privind organizarea și funcționarea activităților și a practicilor de medicină complementară/alternativă.

Pe lângă viteza cu care a fost votat în plen (2.05.2007) și promulgat de președintele interimar la acea vreme, Nicolae Văcăroiu (8.05.2007), actul legislativ este considerat controversat din mai multe motive. Deși ar fi trebuit să apere naivii de negustorii de iluzii, legea le-a oferit șarlatanilor o mai mare libertate de acțiune: conform actului, orice persoană care intenționează să-și deschidă un cabinet o poate face dacă urmează un curs de perfecționare – „pregătire specifică de scurtă durată“ – într-o metodă terapeutică. Mai mult, a recunoscut o mulțime de practici ciudate: anexa legii conține în jur de 50 de practici din cele mai neobișnuite – cum ar fi Reiki, cristaloterapie, astrologie medicală, ayurveda sau tehnica Dian Xue, în condițiile în care Uniunea Europeană nu recunoaște decât câteva dintre ele.

În ceea ce privește reglementarea suplimentelor alimentare la nivel european, măsurile de interzicere a unor vitamine și săruri minerale sunt prevăzute în Directiva europeană din 2002/46/CE. Conform acesteia, remediile pe bază de plante fără certificare au fost interzise. Oficialii europeni și-au argumentat inițiativa prin studii care au arătat că unele dintre suplimentele alimentare conțineau substanțe dăunătoare care, de cele mai multe ori, nu erau menționate pe eticheta produsului. România a implementat directiva la 31 decembrie 2009 și, deși legea i-a făcut pe adepții diverselor teorii conspiraționiste să critice decizia Guvernului și să prezică scenarii apocaliptice precum „suplimentele alimentare vor fi interzise/ usturoiul și menta vor fi considerate droguri și vor fi comercializate doar de corporațiile farmaceutice/ toate alimentele vor fi iradiate cu cobalt“, acest lucru încă nu s-a întâmplat.

În Statele Unite ale Americii, un studiu publicat recent în JAMA Internal Medicine arată faptul că 237 de suplimente alimentare au fost retrase de pe piață în perioada 2004-2012 din cauza faptului că ele conțineau ingrediente farmaceutice cu o „probabilitate rezonabilă“ de a cauza „consecințe adverse serioase sau chiar moartea“.

În timp ce cercetătorii nu pot afirma cu exactitate dacă aceste produse au fost cumpărate mai mult de bărbați sau de femei, acest lucru poate fi dedus din faptul că în topul suplimentelor se găseau cele destinate „creșterii performanței sexuale“, „bodybuildingului“ și „pierderii greutății“.

 

Am în fața mea un bărbat de 40 de ani, o persoană activă până în măduva oaselor. Nu ne vedem foarte des, pentru că e mai sănătos decât orice alt individ pe care îl cunosc de aceeași vârstă. Și, de asemenea, pentru că nu prea are încredere în doctori. A mărturisit acest lucru chiar de la prima vizită, după ce mi-a explicat că soția lui a fost cea care l-a târât la medic pentru o rană căpătată în timpul ultimei vânători. Se lovise într-o sârmă ghimpată, iar rana i s-a infectat. A încercat compresele calde și alte câteva remedii populare, dar când acelea nu au funcționat, nevastă-sa a pus piciorul în prag. L-am mai văzut de două-trei ori de atunci.
Toate aceste imagini mi se perindă prin fața ochilor când îl văd în cabinetul meu arătând destul de ciudat. Nu pare a fi bolnav ci, mai curând, foarte speriat. Motivul devine evident atunci când,  după ce-l întreb „Ce s-a întâmplat?“, se întoarce cu spatele, își ridică cămașa și-mi arată, între coaste, o imensă pată roșie. În mijlocul acesteia e o porțiune întunecată care nu poate fi altceva decât un melanom în stare avansată.
Cum cancerul nu poate fi diagnosticat în ab­­­­sența unui raport patologic, păstrez gândul pentru mine. După câteva momente, îl întreb despre pata roșie: melanomul nu vine de obicei cu așa ceva.
Îl aud bombănind ceva ce nu prea înțeleg.
„Sanguinarie*!“ repetă cu tonul ridicat, enervat. După un minut de tăcere, îmi explică cu o voce liniștită. „Am crezut că-l va face să dispară.“ La finalul acestei fraze, devine mai vulnerabil decât l-am văzut vreodată.
Îmi dau seama că a ținut această poveste doar pentru sine o perioadă prea lungă. La început, a ignorat porțiunea întunecată. Când a văzut că nu trece de la sine, a pus câteva cataplasme. Atunci când și acestea s-au dovedit a fi inutile, a găsit pe Internet un site de „medicină naturistă“ care i-a recomandat sanguinaria pentru cancerul de piele.
Pentru că el știa deja ce avea. Și a fost convins că sanguinaria îl va trata.

* plantă din familia papaveraceelor, din America de Nord, unde latexul ei roșu era folosit de indigeni pentru a-și vopsi pielea.

 MH0913_FEA_HLT_02

Previous1 din 3Next
Poți folosi tastele ← →


Categorii: Sănătate

Comentarii



Aboneaza-te la newsletter-ul Men's Health!






Noutăți