Anul în care am trăit periculos

10 septembrie 2013

Aaron Gekoski era un om de afaceri de succes, însă plictisit şi frustrat. Acum e alt om. El povestește pentru Men’s Health cum a pășit din biroul său direct în sălbăticie

Previous1 din 3Next
Poți folosi tastele ← →

Text de Aaron Gekoski • Fotografii de Aaron Gekoski şi Gemma Catlin

 

După ce am vomitat pe rechinul care murea lângă mine, am avut un flashback – unul care mi-a arătat cum era viaţa mea înainte.

Cu câteva luni înainte aveam o agenție de modelling în Londra, un apartament mobilat de un designer, conduceam ultimul model de Mercedes și mâncam doar în restaurante de top, recomandate de Ghidul Michelin.

Acum, iată-mă într-un bazin cu intestine, într-o barcă cu vâsle minusculă, în mijlocul canalului Mozambic, filmând ultimele clipe ale vieții unui rechin. În fața mea nu e niciun model cu picioare lungi, nici un bar de sushi. Dar sunt mai fericit ca niciodată.

N-am fost mereu așa. Până în acel moment am dus o viață normală: școală, universitate, un job în marketing. Apoi mi-am început propria afacere. Imediat după absolvirea facultății am lucrat pentru ediția Men’s Health UK.

În încercarea de a câștiga bani pe spatele altor persoane (proces în care speram să ajung și-n patul unor tipe frumoase), am deschis o agenție de modelling alături de cel mai bun prieten, Rich. Spre surprinderea tuturor, am devenit celebri peste noapte. Ne-am lansat în industrie şi am dat lovitura în cele mai cunoscute cluburi de noapte din Londra. Aveam acces la petrecerile exclusiviste ale modelelor. Clienții insistau să-i însoțim pe iahturi private – evident, în compania unui cârd de fete. Eram un mascul de 20 și ceva de ani, plin de vigoare şi cu erecție permanentă. Eram cool. Pe măsură ce creștea afacerea, creșteau și responsabilitățile. Și, deși trăiam visul fiecărui adolescent, detestam rolul de „adult“. Existau garanții de plată, facturi, oameni incompetenți și e-mailuri. Telefonul meu suna încontinuu: de 30, 40, 50 de ori pe zi. În afară de ieșirea la sala de fitness, nu aveam cum să scap de responsabilități. Respiram din ce în ce mai greu.

Iar stresul a acționat rapid. Dormeam prost, întrucât mă gândeam la clienți și angajați. Și chiar dacă nu avusesem niciodată un atac de panică, mă simțeam foarte aproape de un asemenea moment. Din exterior păream un om împlinit – m-am bucurat să încep afacerea și s-o privesc cum se dezvoltă. Mai greu era să mă descurc în viața reală.

Cel mai mult îmi displăcea persoana în care mă transformasem și oamenii cu care interacționam. Relațiile cu persoanele din viața mea erau pasagere. Când se termina săptămâna de muncă, evadam din problemele mele și două nopți mă îmbătam fără pic de remușcare. Apoi, luni dimineaţă, mă trezeam nemulțumit pe la nouă și reluam rutina.

Pe lângă petreceri, îmi plăcea să mă uit la documentare despre viața în sălbăticie și mari iubitori de aventură. Acești oameni nu existau pur și simplu: ei trăiau. Așa îmi dădeam seama că există ceva mai mult decât acel mic univers al modellingului. Îmi doream în tăcere să-mi fac bagajul și să plec fără să spun o vorbă. Visam să-l imit pe Christopher McCandless din Into The Wild.

Întotdeauna mi-a surâs ideea să dispar pentru o vreme și să duc o viață simplă. Să fac focul (evident, prin frecarea bețelor), să vânez și să jupoi pielea prăzii pentru cină, apoi să adorm sub stele. Viața mea ar fi fost lipsită de materialism, modele smiorcăite, o viaţă liberă de obligaţii.

I-am zis lui Rich că mă retrag din afacere, mi-am cumpărat un rucsac și mi-am organizat o excursie de trei luni prin Asia. Nu erau chiar condițiile îndurate de McCandless, însă era un început. Pusesem deoparte suficienți bani cât să supraviețuiesc un an sau chiar doi, timp în care urma să-mi dau seama ce să fac cu viața mea.

Thailanda a fost ca o evadare. Acolo am devenit obsedat de scufundări şi am luat decizia să intru în lumea cinematografiei subacvatice. Am ajuns la Wildlife Film Academy.

După absolvirea școlii de film, m-am îndreptat spre Tofo, Mozambic, în încercarea de a deveni versiunea marină a lui David Attenborough. M-am sincronizat foarte bine. Dave Charley și Chris Scarffe, doi producători de film britanici, intenționau să filmeze un documentar despre criza aripilor de rechin din Mozambic. Ne-am întâlnit, ne-am plăcut, iar eu m-am oferit voluntar să lucrez alături de ei la realizarea filmului.

Următorul an a fost cea mai impresionantă perioadă din viața mea. În ciuda protestelor exprimate de prietenii de acasă (de genul: „Când revii la viața reală?“), pentru mine, Mozambic a fost cel mai real loc de pe pământ. Am filmat în sate izolate unde oamenii trăiesc la fel ca acum mii de ani. Ne-am împrietenit cu pescarii locali și ne-am integrat în familiile lor. Am fost martori nu doar la lupta rechinilor pentru supraviețuire, ci și a întregii comunități.

Odată cu scăderea cantității de pește din apă, pentru a-și întreține familiile, pescarii prind rechini. Aripile lor sunt apoi exportate în Asia unde sunt folosite la prepararea unui bulion gelatinos – supa de aripi de rechin. În termeni financiari, o zi la pescuit rechini echivalează cu două luni de lucru la o fermă locală. E greu să-i acuzi pe pescari: pământul din această zonă nu este fertil, iar asta îngreunează mult creșterea culturilor agricole. În aceste condiţii, oceanul este și supermarketul, și banca lor.

Filmările, efectuate în căldura înăbușitoare a verii din Mozambic, au fost istovitoare. Soarele, apa și nisipul ne distrugeau necruțătoare atât corpurile, cât şi echipamentul. Iar filmarea scenelor în care rechinii se zbăteau în plase imense de pescuit era o muncă periculoasă. Odată filmam pe sub apă cum rechinii capturați trăgeau de plasele din jurul meu. Deodată m-am trezit prins între ele. Atunci am fost la un pas de moarte.

În final, după ce am folosit propriile resurse (și am scotocit adânc prin buzunare), Shiver a avut un succes răsunător. Filmul continuă să fie difuzat cu regularitate pe postul mozambican de televiziune şi a constituit un instrument esenţial în lupta pentru protejarea rechinului-balenă şi a diavolului de mare – ambele specii sunt protejate în apele mozambicane. Probele pe care le-am găsit, referitoare la conţinutul de metilmercur din carnea de rechin, a împiedicat comunităţile locale să o consume şi să-şi intoxice familiile.

Acest succes m-a făcut să mă simt al naibii de bine. Prin acţiunile mele, ajutam concret pe cineva. Era ca şi cum trecuseră ani buni de când renunţasem la confortul meu în schimbul filmărilor vieţii în sălbăticie, a luptei pentru vietăţile din ocean, Africii şi fotografiei – eram ca un burete, disperat să asimilez cât mai multe din această lume străină. Devenisem mai puţin preţios, învăţasem să schimb o anvelopă şi uitasem de cei trei paşi din ritualul de îngrijire a pielii (exfoliere, curăţare şi hidratare). Dar, mai presus de toate, am învăţat că natura sălbatică era în pericol.

Prin urmare, am început să investighez situaţia altor animale din lume şi am descoperit că rechinii nu erau singurii ucişi în fiecare zi. Rinocerii sunt drogaţi înainte să li se taie cornul şi să fie lăsaţi să sângereze până la moarte; tigrii sunt măcelăriţi doar pentru ghearele lor. După consumul de droguri şi traficul de fiinţe umane, afacerile cu animale pe cale de dispariţie sunt acum a treia acţiune criminală din lume. Eram disperat să împărtăşesc lumii descoperirile mele, aşa că am început să scriu şi să trimit articole mai multor publicaţii. Editorii au fost foarte încurajatori şi au cerut informaţii suplimentare.

Am decis împreună cu Chris să mergem într-o călătorie de 4.000 de kilometri cu maşina. Destinaţia: Coasta Scheletelor, Namibia. Mergeam într-o misiune sub acoperire ca să facem un reportaj despre sacrificarea focilor. Anual, peste 85.000 de foci sunt ciopârţite până la moarte pentru piei şi penisuri.

Orice jurnalist prins în Namibia, a avertizat grupul de conservare Sea Shepherd, va fi „aruncat în una dintre cele mai oribile închisori din Africa“. Anul trecut s-a şi întâmplat.

La sosire, aerul din deşert era greoi, simţeai tensiunea cum pluteşte. Guvernul ordonase Forţelor Speciale să păzească coasta unde aveau loc măcelurile focilor; poliţia a căutat maşina noastră de nenumărate ori. Din fericire, tot echipamentul de filmat şi fotografiat a fost ascuns într-un hotel din zonă. Într-o seară, am fost urmăriţi de un camion plin cu braconieri prin deşert, la o viteză ameţitoare. Într-un final, prezenţa noastră în Namibia devenise imposibilă, aşa că am condus, aproape încontinuu, 17 ore până acasă.

Această călătorie mi-a amintit cât de periculos e să scrii despre subiecte sensibile, într-un mediu străin. De obicei, măcelul în masă al animalelor presupune folosirea unor sume mari şi este posibil datorită susţinerii organizaţiilor criminale şi a guvernelor lipsite de scrupule. Însă e clar că nu ne-am învăţat lecţia după experienţa din Namibia. Aşa că am stabilit cu Chris să mergem în Madagascar, pe urmele „mafiei broaştelor ţestoase“ din pădurile acestei ţări. Era o mişcare periculoasă, dar asta ne făcea să simţim că trăim. Acum nu mai trăgeam de mine dimineţile ca să mă ridic din pat. Pur și simplu trăiam fiecare clipă.

Specii ca rinocerul negru, panda gigant sau tigrul de Sumatra sunt animale pe cale de dispariţie despre care am auzit cu toţii. Însă există alte câteva vietăți aflate în pericol, mai puţin mediatizate: pasărea Po’ouli, fluturele alb gigant Madeira, peştele Tecopa sau broasca buboasă aurie.

Cele mai multe persoane nu ştiu asta, dar şi grupul de reptile chelonieni – din care face parte şi broasca ţestoasă – se află pe cale de dispariţie. Unii cercetători consideră că ele sunt cele mai ameninţate vertebrate de pe Pământ. În întreaga lume aceste vietăți sunt vânate din diverse cauze: în Mexic grăsimea lor e un ingredient important folosit în cosmetice; în China, părţi din corpurile acestora sunt utilizate în medicina tradiţională, iar în Madagascar sunt exportate ilegal pentru traficul cu animale exotice. Pe piaţa neagră, una dintre cele cinci specii de ţestoase din Madagascar, ţestoasa Ploughshare, poate fi vândută cu până la 40.000 $. Sumele puse în joc au încurajat mafia cu ţestoase din zonă. Grupuri de indivizi înarmaţi bat ţara în lung şi-n lat invadând satele în care cresc ţestoasele.

Alături de Chris am traversat timp de două săptămâni pădurile ghimpoase din Madagascar în încercarea de a elibera 125 de țestoase confiscate și de a le duce în natură, la ele acasă.

Am vizitat punctele fierbinți în care se practica braconajul cu țestoase și am găsit sute de carapace aruncate. I-am luat interviu unui braconier, care ne-a explicat că existau puține modalități prin care putea să câștige un ban. Ne-a zis că îi vindea mamei lui ţestoase cu mai puțin de 1$. Ea le tăia și le vindea în piața locală.

Asemenea braconierilor de rechini din Mozambic, aceștia nu erau criminali de animale, ci oameni înfometați care făceau tot ce le era în putință ca să supraviețuiască.

Apoi am mers în Bangladesh ca să scriem despre un festival religios unde într-o singură zi sunt ucise și mâncate circa 100.000 de țestoase.

 man finning shark, mozambique

Previous1 din 3Next
Poți folosi tastele ← →


Categorii: Adventure

Comentarii



Aboneaza-te la newsletter-ul Men's Health!