Curajul e doar un rol

18 iulie 2013

Ca să faci un lucru ce pare peste puterile tale, câteodată trebuie doar să uiţi cine eşti

MH0312_TBL_IWF_01

de Jesse Eisenberg

 

NU POT SĂ SPUN CĂ AM AVUT frică de apă, ci mai degrabă convingerea raţională că într-o bună zi mă va înghiţi şi mă va ucide. Frica de apă – sau acvafobia – poate rezulta în urma unor experienţe terifiante provenite din lumea reală. O fetiţă e lăsată singură într-o cadă plină ochi cu apă şi rămâne marcată pentru tot restul vieții; un băieţel vede un film cu rechini de prea multe ori şi apoi refuză să se aventureze pe plajă. Aversiunea mea pentru apă, am constatat după ani de terapie, s-a născut din imaginaţia mamei mele.

Odată ce am trecut pragul casei ca să merg la școala primară, mama mea, care mă proteja excesiv, a început să aibă coşmaruri cu mine înecându-mă. Ca să se asigure că visele nu erau reale, obişnuia să se furişeze în toiul nopţii în dormitorul meu și să verifice dacă sunt acolo. Când mă trezeam, la auzul respiraţiei ei precipitate, îmi spunea: „Nu-ţi face griji, dragul meu, tocmai am visat că eram într-un caiac care s-a răsturnat, iar eu n-am putut să te salvez. Hai, dormi la loc“.  Altădată aştepta până dimineaţa. „Am visat ceva noaptea trecută“, îmi arunca ea cuvintele în timp ce-mi pregătea sandvişul pentru şcoală.

„Iar m-am înecat?“
„Da. Eram într-o barcă.“
„Oh.“
„Să ai o zi minunată, puiule.“

Vara următoare, mama şi cu mine am decis (fără nicio tragere de inimă) că ar trebui să merg într-o tabără de înot. Iar visele ei au devenit brusc mai puţin abstracte pentru mine: în fiecare marţi şi joi încercam și eșuam în mod inevitabil să înot. Îndeplineam orice instrucţiune din partea îndrumătorilor din tabără – îmi întorceam capul ca să respir, loveam apa cu picioarele. Însă întotdeauna mă duceam la fund, apoi mă ridicam la suprafaţă, pipăind scara şi întinzându-mi disperat braţele spre ea, nerăbdător fiind să ajung pe pământ uscat. În mod ciudat, niciodată nu am pus această barieră mentală pe seama coşmarurilor mamei. Pur şi simplu am presupus că îmi lipsea instinctul de a înota. Bănuiam cumva că evoluţia omenirii, proces care a durat mai bine de patru milioane de ani, s-a oprit odată cu apariția mea pe lume.

Iar faptul că nu am ştiut să înot nu a fost vreodată o problemă. Presupun că dacă aş fi locuit în Miami sau Los Angeles, antipatia mea faţă de înot ar fi fost un soi de barieră socială. Însă eu trăiam în Manhattan, care e probabil singura insulă din lume unde oamenilor le este interzis accesul la apa din împrejurimi. Nu ştiam să înot şi asta nu conta deloc.

Acum câţiva ani însă m-am înscris în YMCA (Young Men’s Christian Association). Prietena mea şi familia ei erau membri de-o viaţă, aşa că, într-un final, am cedat şi am obținut propriul card de acces. În curând am descoperit că-mi plăcea la nebunie să frecventez sala lor de sport – jucam baschet ca să mă relaxez, alergam pe pistă circa 20 de minute şi îmi terminam antrenamentul cu ridicarea greutăţilor. Nu numai că arătam mai bine, dar mă simţeam mult mai bine.

Dar când am trecut pe lângă bazinul olimpic, în drumul meu dinspre vestiar spre terenul de baschet, am văzut cu coada ochiului licăritul apei. Parcă îmi amintea amenințătoare că e acolo. Piscina era asemeni unui membru dintr-o bandă rivală. Când treceam pe lângă ea, eram conştient că îmi aplecam uşor capul, spunându-i parcă: „Te respect“.

Totuşi, niciodată nu m-am gândit să învăţ să înot. Renunțasem de mult, mai ales că părea o idee prostească – cine şi-ar fi dorit să se plimbe prin sala de sport a asociaţiei în slip, cu o cască din latex pe cap? Sau cine ar fi vrut să sară în apa contaminată cu urină de copii? M-am rezumat la terenul de baschet, pista de alergat şi sala de forţă.

La câteva luni după ce am devenit membru al YMCA, am fost distribuit în piesa Scarcity, în rolul lui Billy – un tip dur, indiferent, cu o viaţă sexuală activă. Ca să joc mai bine rolul, profesorul meu de actorie mi-a sugerat să intru mai întâi pe sub pielea personajului. Asta însemna să gândesc ca Billy şi, dacă era posibil, să trăiesc ca el. Însă Billy locuia într-un oraş industrial din Massachusetts. Eu locuiam între două restaurante thailandeze din West Village. Billy făcea sex fără urmă de remuşcare. Eu făceam sex care producea o serie de remuşcări. Şi încă ceva: Billy ştia să înoate.   

A devenit interesant pentru mine să gândesc ca Billy chiar şi atunci când nu mă aflam pe scenă. Mişcat de felul lui de-a fi, mi-am cumpărat o cască de înot şi un costum de baie, modelul cu pantaloni care ajung până sub genunchi. Într-o seară, după un spectacol deosebit de satisfăcător, mi-am pus costumul pe mine şi, chiar înainte de închidere, m-am strecurat în sala cu bazinul de la YMCA.

Am stat neclintit în faţa bazinului unde nu era nici urmă de om. În varianta West Side a poveştii vieţii mele, eram înarmat cu un cuţit pe care îl ţineam victorios, ascuns de privirea bazinului. Încet, am coborât în apa rece. Am înaintat stângaci prin apă, fără să mă îndepărtez prea mult de scară, aşa cum făceam şi în tabără. Când, deodată, altcineva a preluat controlul – Billy a preluat controlul. Şi noi am decis să înotăm.

Am început prin a bate energic din mâini, mai puţin asemeni vedetei din Scarcity şi mai mult ca personajul din coşmarurile mamei mele. Apoi m-am oprit şi mi-am reamintit – Billy. Brusc, toate lecţiile de înot mi-au revenit în minte. Tot timpul pe care am crezut că l-am pierdut în bazinul din acea tabără de vară şi-a găsit, în sfârşit, utilitatea.

În mod instinctiv, mi-am amintit cum întorci capul pentru a respira, cum se ţin palmele ca să răzbaţi prin apă şi cum se poziţionează vârfurile degetelor la nivelul apei când loveşti cu piciorul.

Freud ar fi fost mândru de mine; deodată, frica mea latentă pentru înot nu avea nicio relevanță. Să gândesc ca Billy – sau, mai exact, să nu gândesc ca mine însumi – mi-a permis să înfrâng un obicei pe care nu am realizat că mi l-am însușit: să-mi pierd curajul în fața unei experiențe de viață.

Am înotat, chiar dacă numai pentru câteva secunde.

Billy a înotat.
Noi am luat o gură de aer.
Noi am lovit.
Noi am zărit scara, dar am continuat să ne mişcăm.
Bazinul mi-a răspuns: „Te respect“.

Jesse Eisenberg, vedeta din filmul The Social Network, este un actor şi dramaturg din New York.

 



Categorii: Lifestyle

Comentarii



Aboneaza-te la newsletter-ul Men's Health!






Noutăți