Cum am ajuns sa-mi fac o bacanie

10 octombrie 2012

Ce faci cand vrei sa renunti la cariera dintr-o corporatie si sa te ocupi doar de mancare

1-lifestyle-ajuns-imi-fac-bacanie.jpg

De Marius Tudosiei • Ilustratie de Matei Branea

INTAMPLAREA ARE UN ROL IMPORTANT IN DESENAREA DESTINELOR. Dar stim asta de ceva vreme, iar jumatate dintre oameni au ajuns fatalisti de vocatie. Unii se mai opun din cand in cand. Altii, printre care cu onoare ma numar, folosesc o tehnica de lupta ca sa redirectioneze, intr-o directie utila, aproape fara efort, toata greutatea cu care se confrunta. In loc sa ajung un obez de Cartea Recordurilor, am ajuns sa creez un univers intreg in jurul Bacaniei Vechi. Asta pentru ca mi-a placut sa mananc.
Backgroundul conteaza enorm. Iar la mine era legat de mancare. Am crescut intr-o casa in care masa era foarte importanta si de unde, de principiu, nimeni nu iesea fara sa guste macar ceva. Asta in cazul in care nu era dispus sa intre in „full tour“, ceea ce insemna o investitie de doua – patru ore, cu tot cu vinuri, deserturi si povestile adiacente. Tata a avut intotdeauna tolba plina: de la cele mai light pana la cele mai de seara, in care aflam cum in tinerete dadea foc la un spital de provincie, arzand in soba o traversa de tren. Au venit apoi vremurile in care, departe de casa, aveam nevoie acuta sa mananc. Iar asta m-a pus la treaba, m-a fortat cumva sa invat lucrurile de la zero, credeam eu. Era, insa, o pozitie relativ avansata, avand in vedere antrenamentul anterior al papilelor mele.
Imi place sa ofer. Uneori e un defect, mi se sopteste in casca, dar tot nu cred in totalitate asta. Pentru ca de fiecare data cand dai ceva – am verificat –, primesti altceva. La mine functioneaza un fel de compensatie naturala extrem de eficienta. Unele dintre zilele cele mai eficiente din Bacanie – financiar vorbind –, au fost cele in care eu eram prin oras, la diverse demonstratii prin care conving oamenii ca e important sa fie atenti la ceea ce mananca. Mai fac si asta uneori, pentru ca imi place sa ofer din ceea ce stiu. Iar ceea ce mancam pare sa fi devenit noua mea specialitate – nu neaparat ca abordare stiintifica – las asta pe seama nutritionistilor –, ci ca experienta a gusturilor. Pentru ca aleg sa vorbesc nu cu pacientii, ci cu pleziristii autentici care iubesc visceral mancarea buna. Scris/formulat asa, romaneste, frust.
Cum devii priceput intr-un domeniu, incepe consilierea. Asta mi s-a parut un semn. Providential a fost faptul ca l-am descifrat corect. Imi sunau telefoanele mai ales in weekend, cand oamenii (apropiati sau nu) au mai mult timp sa gateasca si sa isi faca de cap in bucatarie. Si-atunci trebuia sa fiu la curent cu „un loc de unde sa iau paprika afumata“, „unde e cel mai bun peste“, „unde as putea gasi kaffir lime“ sau lucruri mai focusate pe actiune, de tipul „si ce fac cu muschiul asta de vita, cum se prepara?“. Si cum la un moment dat, cand te specializezi intr-o zona, ajungi sa nu-ti poti bucura decat familia si cativa apropiati, simti nevoia sa faci pasi. Uneori inainte…
Din cele trei lucruri de mai sus s-a nascut proiectul Bacania Veche in capul meu.
Era formulat vag, initial. Realizam ca trebuie sa fac cumva sa traiesc din mancare. Un gand destul de nepotrivit in capul unui director de marketing de ziar national, numarul 1 (sau inca numarul 1 la vremea aceea), care lucrase in media in ultimii 13-14 ani. Adica… suna ca si cum n-as mai fi avut planuri in cariera, desi chiar aveam, iar piata era in perioada aceea plina de provocari, in care ziarele cu concept si idei se confruntau cu tsunami-ul banilor veniti din alta industrie, respectiv din petrol. Era exclus sa te plictisesti sau sa nu-ti placa, pentru ca trebuia sa generezi idei cu ghiotura.
Insa inima mea poftea, asemeni caprioarei, apa rece de izvor. Adica independenta. Si statul pe picioarele mele, fara trusturi in spate si fara nicio sustinere. Asa ca m-am gandit bine (cam doua zile) si, la sfarsitul lui 2009, mi-am dat demisia. Dupa aproape un an si o multime de intrebari despre „cum ai avut curajul?“ aveam sa realizez, in sfarsit, ca fusese un act de curaj. In ceea ce stiam atunci ca e mijlocul crizei (s-a dovedit ca era abia inceputul), cu un copil de patru ani, rate la casa si economii plasate in cele mai faine calatorii (capitalele Europei, insulele grecesti etc.), chiar ca fusese. Numai ca adrenalina care imi pompa mie prin vene nu m-a lasat sa vad jumatate din SWOT. Vedeam doar Strengths si Opportunities. Asta s-a dovedit a fi si principalul meu atu. Entuziasmul era singura mea arma si, in perioada aceea (2009-2010), ai fi putut usor sa ma impusti fara sa curga sange. Nu stiu cati dintre voi au trecut vreodata prin perioade „superhero“, cand simti ca esti invincibil, cand nici raceala, nici glontul si nici moartea nu se pot lipi de tine. Ei bine, asa eram eu atunci. Si, in anumite privinte, asa am ramas si dupa ce-am deschis magazinul.
Aici experimentez uneori fara vreun plan precis. Modific retete, inventez lucruri, pun alaturi ingrediente pe care nu le-am mai asociat niciodata. E un fel de loc de joaca. In esenta, mi-am dorit ca Bacania Veche sa fie un loc in afara timpului atent cronometrat si in afara regulilor. Locul ala unde nu e musai sa ai bani ca sa primesti ceva, dar si cel in care poti pune pe limba lucruri atat de rare incat doar cartile le mai consemneaza.
Anii aia multi in media m-au ajutat enorm. Ca sa stiu cum se formuleaza mesajele clare, directe, cu un call to action suficient de ferm incat sa ii scoata pe oameni din casa. De fapt, nu m-am oprit nicio secunda din a face marketing. Doar ca acum nu mai fac asta in favoarea unui ziar, ci pentru alimentatia sanatoasa si corecta. Ba chiar am ajuns sa pot rosti frazele-cheie in propriul cooking show, la Digi24. Si asta conteaza pentru mine, e un nou combustibil. Ma tine in priza sa pot spune oamenilor s-o ia mai usor cu zaharul rafinat, sa renunte la asocierile tampite de mancaruri, sa aiba grija cum isi hranesc copiii. E util pentru toata lumea si simt ca e acel lucru pe care il dau inapoi semenilor mei.
Daca ma uit in urma, imi dau seama ca inevitabilul s-a produs in viata mea. Adica acel ceva care imi era sortit si de care n-as fi scapat nici daca voiam. Mi-am implinit soarta. Iar asta nu poate fi batut de nimic! E singurul lucru de nepretuit.
 



Categorii: Lifestyle

Comentarii



Aboneaza-te la newsletter-ul Men's Health!






Noutăți