C-ASA-I IN RUGBY!

0
354

De Bogdan Nicolai • Foto: Shutterstock


Cu totii am avut in cartier un golan. Genul de mascul dupa care mor toate fetele, musculos, tatuat si cu un repertoriu lingvistic bazat pe organe sexuale. Eh, si la un moment dat destinul acestui Godzila al copilariei s-a intersectat in mod inevitabil cu al tau in cel mai violent mod cu putinta. Evident ca dupa umilinta pe care ai patit-o, imaginatia l-a pedepsit in repetate randuri: blestemele surde l-au facut impotent, plin de cosuri si chel. Si asta pentru ca ti-ai dat seama ca o constitutie plapanda si o atitudine pacifista ca a ta nu pot face fata pumnilor „care minte nu are“.

ASA M-AM APUCAT DE SPORT
Fata pe care o curtam cu insistenta si care ramasese oarecum insensibila la freza mea à la Backstreet Boys, cioplita atent in fata oglinzii cu apa si zahar (la varsta aia aflasem ca de la gel chelesti), m-a vazut incasand suturi in fund de la un Godzila de cartier. A trebuit sa fac ceva.
M-am dus la scoala, la Liceul Saguna din Brasov. Atunci s-a intamplat miracolul. La ora de sport a venit antrenorul Vasile Soporan cu o provocare simpla: „Cine se simte barbat adevarat sa vina maine la terenul din Noua“.
Eh, dar parca nu eram chiar asa hotarat sa fie rugby. Voiam sa ma razbun pe Godzila si ma batea gandul sa merg la… judo sau karate. Apoi, a mai venit o replica: „Stiti, rugbyul este un sport de golani, jucat de oameni inteligenti. Avem nevoie de barbați care stiu ca mintea bate pumnul si gasesc usa atunci cand au in fata un zid“. Si declicul s-a produs (asta cu zidul m-a convins definitiv).
Iata-ma a doua zi pe teren, mandru ca am crampoane in picioare, trantit si tavalit, apostrofat ca „pasa se da numai in spate, ba, fotbalistule“, placat mai ceva ca un sac de cartofi si alergat ca hotii de cai. Recunosc, nu imi placea prea tare sa am iarba intre dinti, asa ca mi-am folosit la maximum picioarele si vantul ce-mi batea din spate sa fug din fata clestilor vanjosi care ma urmareau in placaj. In schimb, am prins repede cum sa dai jos ditamai colosul blocandu-i gleznele sau infigandu-te precum o sulita in pulpele lui. Asa am fost alocat pe un post de „alergaret“: aripa, fundas sau centru.
In limbaj rugbistic de vestiar, eu fac parte din categoria „schijelor“. Adica joc pe „trei sferturi“, sunt aparator si alerg repede. La fizicul somalez din dotare, depind uneori de vant. Dar, daca bate din directia buna, sunt de neoprit. Simt cum se umfla tricoul mai mare cu trei marimi decat trupul pe care il acopera si parca plutesc printre adversari, cu mingea la piept. Eh, dar sunt si alte avantaje cand ai un fizic atletic-vanos, precum al subsemnatului. Cand incasezi o lovitura, te mulezi pe suprafata de contact si atenuezi forta. Cand te infigi, la placaj, in adversar cu umerii-ti ososi, crede-ma ca si mama lui King Kong ar geme un pic jenata de intepatura pe care i-o provoci.
Asa am intrat in echipa de rugby din Brasov. Evident ca la prima intalnire din cartier cu Godzila, am castigat… folosindu-mi capul. In momentul in care el a vrut sa-mi remodeleze falcile cu un pumn, am avut grija sa ma loveasca in crestet. Si si-a rupt mana.

EH, DAR SA REVENIM LA RUGBY
O echipa e impartita in doua: schije si gramadari. Eu eram in gasca celor sapte slabuti. Cealalta parte a echipei e alcatuita din opt „pufosi“. Ei sunt adevarate forte ale naturii. Daca ii pui in fata unui zid, fii sigur ca fiecare caramida cedeaza psihic si le face loc sa treaca. E bine sa ii ai la tine in echipa. Dar daca nu ii ai, sa iti spun un secret: si ei au tot doua maini (ce-i drept, mai mari), doua picioare (dar un copan de-al lor e cat tine). Nu exista bucurie mai mare decat sa dobori un „pufos“! Cade ca stejarul, daca stii sa il plachezi. Tu aterizezi pe el ca pe o saltea relaxa si el ofteaza ca o fetita din cauza oaselor tale ascutite. E sublim! Sincer, eu de asta m-am apucat de rugby. Pentru placaje. E drept, mi-am rupt un pic umerii in tentative esuate, mi-am taiat singur rasuflarea poticnindu-ma in genunchii uriasi ca gura de tun, dar cine se naste invatat si cine a zis ca invatatura nu presupune durere?
Saraca mama de cate ori nu mi-a inchis usa in nas cand ma intorceam de la vreun meci zicand: „Nu dau de pomana! Fugi de aici!“. Si asta pentru ca aveam buzele umflate, in cap aveam mai mult pamant decat par, nasul era „pieptanat“ cand pe stanga, cand pe dreapta si gleznele mazgalite de zgarieturi ca o pictura suprarealista. Eh, dar nimic nu se compara cu placerea de a fi jucat in ziua respectiva.

PUTINI INTELEG METAFORA RUGBYULUI
Mingea este o printesa, domnilor. O fata frumoasa care nu se culca cu oricine. Doar campionii ajung sa se culce cu printesa in terenul de tinta si sa obtina puncte pentru echipa lor. E o latura romantica in acest „sport de golani, jucat de gentlemeni“. Pana si bataia generala are romantismul sau.
Arbitrul intotdeauna lasa jucatorii sa isi verse nervii. Daca ar interveni, ar fi urat. Orice jucator ar da cu mare drag un pumn de la el numai sa nu-l vada pe arbitru nedreptatit. Adica toata lumea primeste si el nu?
Pentru atletico-vanosii ca mine, o bataie generala se lasa, de obicei, cu vise frumoase. Nu stii de unde vine „decisiva din fundul gradinii“ si odata te trezesti lungit pe iarba, de parca ai sta la plaja. Il vezi pe doctor ca iti arata degetele, te pune sa le numeri. Tu razi tamp si incerci sa intelegi ce s-a intamplat. Iti pica fisa cu greu, spui un numar intre unu si cinci. Doctorul te lasa sa mai joci, afli cine te-a lovit si… il plachezi din tot sufletul. Eh, si asta e partea simpatica. Iar te trezesti cu doctorul aratandu-ti degetele. Intelegi, vei fi inlocuit. Dar nu-i nimic, urmeaza meciul de acasa.
 



SHARE

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here