S-a încheiat era recordurilor?

0
474

De Richard Moore. Adaptare de Luiza-Gabriela Vîlsan. Foto: Guliver/GettyImages. 

La ora 18:22, într-o seară plăcută de duminică, apar lumini slabe pe velodromul olimpic din Londra. Se aud uralele mulţimii. Ochii sunt îndreptaţi către o rampă care duce din interiorul arenei către centrul pistei, zgomotul crește în intensitate, iar din întuneric, urmărit de un fascicul de lumină, își face apariţia o siluetă pe două roţi.

Sir Bradley Wiggins pedalează pe pistă și completează două ture lente, rezervat și cu capul aplecat. Oprește, descalecă și se așază pentru a-și pune casca aerodinamică de culoarea aurului. Se urcă pe o altă bicicletă, fixează pantofii pe pedale, apasă și pleacă. Îl așteaptă 60 de minute de singurătate și suferinţă. Provocarea lui  – care va fi un succes cu siguranţă – este să doboare recordul mondial al orei în ciclism, pedalând o distanţă mai mare decât oricine altcineva în istoria acestui sport.

Poate părea remarcabil într-un fel că recordurile lumii sunt încă doborâte, că rămân bariere de depășit la cel mai înalt nivel al sportului. Pionierul american în jurnalism sportiv Paul Gallico, în 1937, a avut inspiraţia de a declara că recordurile vremurilor în care trăiește pot să nu reprezinte apogeul realizărilor atletice. Chiar și așa, el a simţit că există limite psihologice care ar putea însemna că, într-o zi, omul nu poate mai mult.

„Undeva, cândva, ar trebui să existe o barieră dincolo de care nu poate trece nicio combinaţie de curaj uman, îndemânare, rezistenţă și condiţie fizică“, scria Gallico. Îndrăzneţ, a mers mai departe, prezicând o barieră de 9,9 secunde pentru proba de 100 de metri. S-a înșelat, evident. De când a scris, bariera a fost spulberată de 183 de ori, iar Usain Bolt a alergat în 9,58 secunde. Dar va putea totuși cineva, undeva, într-o bună zi, să alerge mai repede? Și dacă da, care este timpul la care ne referim? Nouă secunde? Opt?

Întrebarea despre limita naturală a performanţei umane este mai pertinentă ca niciodată. Wiggins a fost unul dintre cei mulţi care au bătut recordul orei în acest an, în timp ce Bolt a afirmat că s-ar putea să doboare un alt record cu picioarele sale lungi, înainte de retragerea sa programată pentru 2017. Apoi, mai există ambiţia proiectului SUB2, lansat anul trecut și condus de fiziologul Yannis Pitsiladis, stabilit în Brighton, de a doborî bariera de două ore a maratonului.

Ce au în comun toţi acești oameni este refuzul de a crede că limita a fost atinsă, că generaţia lor nu poate merge mai departe și nici mai repede. Dar dacă nu acum, atunci când?

Pedalarea la elementele de bază

Recordul orei este inevitabil mai complicat decât proba de sprint pe 100 de metri a lui Bolt, chiar și decât proiectul maratonului de două ore. Implică două elemente: omul și mecanismul, corpul și bicicleta. A existat teama că echilibrul înclina în favoarea celor din urmă, care a dus în anul 2000 la o schimbare a regulilor recordului orei. Graeme Obree, un scoţian nonconformist ale cărui poziţii pe bicicleta lui construită acasă semănau cu cele ale unui schior, a stabilit o nouă barieră în 1993. Obree a fost marele inovator, care a reconstruit bicicleta, mereu în căutarea unei viteze suplimentare. S-a dovedit că nu mecanismul era de vină, ci omul: braţele sale, în special. „Dacă aș putea să-mi tai braţele“, argumenta Obree, „aș fi mult mai rapid“. Asta nu era o opţiune, dar ţinerea lor în faţă, mai jos, sfidând astfel aerodinamica, era ceva ce putea face.

Recordul a fost doborât, dar același lucru – potrivit Uniunii Cicliste Internaţionale – s-a întâmplat și cu regulile. Cumva, puritatea încercării a fost pătată. Poziţia a fost interzisă. Fără să fie descurajat, Obree se întoarce cu poziţia de Superman, cu braţele ridicate nefiresc pe ghidonul ajutător înălţat. Acest joc de inovaţii și prohibiţii a continuat luni de zile, până când, într-un final, cicliștii și-au pierdut răbdarea, iar recordul și-a pierdut din strălucire.

Recordul orei a stat practic în stare latentă pentru mai mult de un deceniu, înainte ca bunul simţ să biruiască în 2014. Bicicletele moderne sunt permise, reglementează UCI, atâta vreme cât se conformează anumitor dimensiuni. Asta a stârnit un val de încercări. Înainte de Wiggins, au fost șapte tentative, dar numai patru încheiate cu succes. Un alt britanic, Alex Dowsett, a fost cel care a stabilit distanţa pe care Wiggins a trebuit să o bată. Recordul lui Dowsett a fost de 52,937 kilometri. Wiggins a știut că, alături de o echipă bună, cu o bicicletă potrivită și cu o pregătire corectă, putea să stabilească un nou record. Unul, spera el, care să nu fie niciodată atins.

Pentru a atinge limita potenţialului său, Wiggins știa că fiecare părticică din corp, bicicletă și minte trebuie să fie într-un echilibru perfect. Puţini oameni spulberă un record mondial. Candidaţii caută să reducă secundele ori fracţiunile acestora. Pentru a face asta, trebuie să găsești mici zone, aparent nesemnificative, de îmbunătăţire. Dacă ar putea să profite la maximum de aceste îmbunătăţiri la nivel micro, gândea Wiggins, poate că ar putea să fixeze un record de neatins.

Viziunea tunelului de vânt

Sir Dave Brailsford, antrenorul principal al echipei Sky și cel care a pus la cale Revoluţia Britanică de Ciclism, a inventat conceptul „Agregarea Câștigurilor Marginale“. Brailsford a studiat nutriţia, antrenamentul, echipamentul, efectele altitudinii și, mai recent, somnul. (Încercarea sa de a îmbunătăţi somnul cicliștilor săi a dus la cazarea liderului echipei sale, Richie Porte, într-o rulotă, în loc de o cameră diferită de hotel în fiecare noapte, în timpul Turului Italiei.) Dar zona în care sunt mereu posibile îmbunătăţiri în ciclism rămâne aerodinamica.

Bicicleta este primul factor (pentru recordul orei, mecanismul lui Wiggins a fost proiectat de Jaguar, construit de Pinarello și este socotit a avea o creștere cu 7,5% a aerodinamicii), al doilea este poziţia, iar îmbrăcămintea al treilea. Pentru încercarea sa, Wiggins a purtat un costum mulat pe piele, realizat din același material cauciucat precum cele purtate de toţi concurenţii echipei britanice de ciclism la Jocurile Olimpice din 2008. În dimineaţa tentativei lui Wiggins, chiar și părul facial a fost îndepărtat, la sfatul specialistului în aerodinamică Dimitris Katsanis. Câștiguri marginale, într-adevăr.

Pentru a înţelege mai bine importanţa aerodinamicii, m-am întâlnit cu Chris Boardman, marele rival al lui Obree și un deţinător anterior al recordului orei. Boardman își ia telefonul și începe să deruleze imaginile rând pe rând. „Uită-te la asta“, spune el. „Iubesc această fotografie.“ Se vede un ecran împărţit în două: într-o parte se află un obiect mare în formă de ou, iar în cealaltă, o secţiune transversală a unui mic cablu rotund.

„Care obiect are mai multă forţă de tragere?“, întreabă Boardman. Pare imposibil să nu te gândești că obiectul cel mai mic ar fi mai rapid în aer. Boardman dă din cap: „Totul ţine de formă, nu de mărime, și de gestionarea fluxului de aer. Așa că o bucată mică de cablu rotund are aceeași forţă de tragere ca cea a unui păstrăv. Când realizezi asta, începi să-ţi dai seama de implicaţiile unor chestii precum pierderea în greutate… Dacă dai jos doi milimetri din silueta ta totală, impactul asupra aerodinamicii este semnificativ – și cuantificabil.“

Odată cu creșterea nivelului de cunoștinţe, se mărește și spaţiul pentru îmbunătăţire. Cum noua tehnologie le permite atleţilor să utilizeze puterea într-un mod mai eficient, sunt mai multe recorduri care urmează a fi doborâte. Dar există o limită cu privire la numărul de milimetri pe care îi poţi elimina din silueta cuiva. Poţi schimba forma și mărimea unui corp uman pe bicicletă, dar numai în anumiţi parametri. Progresele tehnice ne-au dus atât de departe, dar mulţi cred că va veni curând momentul când nu vor mai fi suficiente doar legile fizicii pentru a le asigura atleţilor avantajul necesar.



1
2
3
SHARE

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here