Povestea unui luptător

0
1056

De Lina Vdovîi. Fotografii de Manole Sava.

I se spune „stânca din Erbiceni“, „noua stea“ sau „noua speranță“ a boxului românesc. Însă succesul nu vine fără multă muncă și, uneori, aduce eșecuri devastatoare. Învață de la boxerul Mihai Nistor, cel care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro din 2016, cum să te ridici prin disciplină și ambiție și să o iei de capăt.

Coboară furios din ring, se duce în camera de hotel, face un duș și se aruncă în pat. Stă vreo trei ore așa, cu ochii închiși, nu poate să doarmă. Se gândește la meciul cu iordanianul Hussein Iashaish, pe care l-a pierdut în optimile turneului de box de la Jocurile Olimpice din Rio de Janeiro, Brazilia.

I se pare nedrept că a pierdut. A fost agresiv, și-a dominat adversarul, a făcut tot ce se putea, dar arbitrii au decis că Iashaish a fost mai bun. „În box e foarte multă politică“, se gândește. E descumpănit, e dărâmat fizic și psihic și-i trec o mulțime de gânduri negre prin cap, dar primește un telefon de la antrenorul lui, Valentin Vrânceanu.

„Dacă nu mă suna el atunci să mă scoată din starea aia, nu știu…“, își amintește. Maestrul, cum îi spune Mihai antrenorului său, l-a chemat la masă. „Ce să mănânc? I-am zis că nu mi-e foame și că nu pot ieși din casă.“ „Măcar te plimbi“, i-a răspuns Vrânceanu și nu i-a dat de ales.

Au ieșit în oraș. Mihai, cu arcada sprâncenei spartă, a mâncat niște fructe, a băut apă și s-a întors în cameră. A doua zi, au început să se antreneze. La început, boxerului i se părea inutil, apoi s-a concentrat și și-a intrat în ritm. A mai stat două săptămâni la Rio, dar gustul amar i-a trecut abia acum, la nouă luni distanță.

Treci peste durere

Mihai Nistor e unul dintre cei mai valoroși pugiliști români în activitate. În 2006, la trei luni după ce s-a apucat de box, a devenit campion național la cadeți, apoi, în 2008, la tineret. În 2010, a cucerit titlul de campion național la seniori. În 2014, a început să participe la turneele organizate de AIBA Pro boxing, divizia profesionistă a Asociației Internaționale a Boxului Amator, iar în 2015 a câștigat centura de campion mondial la categoria supergrea (+91 de kilograme).

„Aia a fost cea mai mare performanță a mea“, spune Mihai despre victorie. Meciul împotriva boxerului german Erik Pfeifer, pe care l-a învins prin KO în repriza a noua, s-a desfășurat în Hamburg. „Mă simțeam foarte bine înainte de meci. Nu aveam emoții, eram foarte calm și concentrat, ca de obicei, dar atunci parcă simțeam ceva în plus. Știam că voi câștiga.“

Mihai a devenit atunci cel de-al cincilea campion mondial al României la profesioniști, după pugiliști precum Leonard Doroftei, Lucian Bute, Adrian Diaconu și Mihai Leu. Presa sportivă l-a numit „stânca de Erbiceni“, cu referire la localitatea din care provine, „noua stea“ și „noua speranță“ a boxului românesc.

Cea mai pregnantă amintire din timpul meciului cu Pfeifer e croșeul pe care l-a primit pe dreapta în repriza a cincea. „Mi-a secționat o arteră de la ochiul drept și mi-a inundat globul ocular“, își amintește. „Oricât de multă adrenalină aveam în corp, am simțit, dar a trebuit să trec peste.“ Și a reușit să câștige meciul.

Oricât de puternică ar fi lovitura, Mihai se ridică de fiecare dată. „La mine e mereu așa. Ți-ai luat-o? Data viitoare pui brațul. Trebuie să te corectezi. Nu există altceva. Dacă am plâns vreodată, am plâns doar de ciudă, nu de durere.“

Treci la următorul nivel

E o lecție de viață pe care a început să o învețe la 16 ani, când a intrat în prima sală de box, la Clubul Sportiv Politehnica Iași. Făcuse șapte-opt luni de culturism înainte de asta și începuse să se plictisească. „Devenise monoton, iar eu sunt cu energia“, spune. Avea un coleg de clasă care făcea sport, așa că l-a întrebat unde ar putea să se antreneze și el.

Prima senzație pe care și-o amintește din ziua aia a fost de durere. Și-a dat niște corzi peste picioare de i-a năvălit tot sângele în obraji. S-a dus singur, „la ghici“. „Am stat la școală până la ora 15, apoi la 16:30 eram în sală.“ Acolo l-a găsit pe Nicolae Chipirog, primul său antrenor. „El mi-a pus prima dată mănușile pe mâini și m-a învățat lucruri extraordinare. Cu el am ieșit pentru prima dată campion național, după trei luni.“

Pe lângă box, Chipirog l-a învățat și alte lucruri: să fie cuminte, să nu intre în altercații, să își vadă de treaba lui. „Fiind voinic, un singur pumn dat aiurea ne poate schimba viața atât mie, cât și celui care l-a încasat de la mine“, spune Mihai. „Am rămas cu vorbele astea și în ziua de azi, după 11 ani de activitate.“

După un an și jumătate și două titluri de campion național, Chipirog i-a spus că nu-l mai poate ajuta. Mihai trebuia să meargă mai departe, să treacă la un nou nivel, iar primul lui antrenor nu-l mai putea învăța prea multe. „Mi-a zis să fac următorul pas, să am drumul mai deschis pentru performanță.“

În 2008, a venit la Clubul Sportiv Dinamo, dar o accidentare l-a forțat să stea pe margine. Devenise partener de sparring pentru pugiliștii mai experimentați. Atunci, s-a gândit să se retragă din sport și să plece la muncă în Italia. Nicolae Cara, antrenor la SCM, e cel care l-a convins să se întoarcă în sport, iar de atunci, drumul său a continuat, cu excepția Olimpiadei de la Rio, fără opreliști.

„Am potențial și știu că pot să răzbat“, spune Mihai despre determinarea lui de a continua. „La Olimpiadă, preferam să plâng, dar nu puteam. Mă omora nedreptatea pe lumea asta. Eram negru pe dinăuntru la suflet, dar poate pentru că nu am plâns, m-am ambiționat și mai tare.“

A decis, ca și atunci, după Dinamo, să o ia de la capăt. Se pregătește pentru următoarele Jocuri Olimpice. „Vreau să devin luptător profesionist și, deși eu am o carte de vizită cât de cât bună, ca să fii luat în considerare, ai nevoie de o medalie olimpică.“



LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here