Mai multă energie – acum!

0
576

De Jonah Lehrer. Adaptare de Luiza Gabriela Vîlsan. Fotografie: Dylan Coulter.

Cum îţi poţi accesa rezervele de energie și cum poţi merge mai departe atunci când alţii renunţă? Noua psihologie a performanţei de vârf explică puterea minţii asupra mușchiului.

Karl Meltzer alergase peste 2.092 de kilometri în cursa Appalachian Trail (AT) înainte să se gândească la abandon. Era într-o pădure de arţar din apropierea punctului McAfee Knob din Virginia. Campase pe traseu în noaptea anterioară, însă se trezise obosit și se gândea cu groază la următorii 80 de kilometri. Alergase aproape două maratoane pe zi, timp de 32 de zile. Alergase cât îl ţinuseră picioarele pe Munţii Albi, New Hampshire, și pășise cu ezitare prin porţiunile stâncoase din Pennsylvania. „A fost una dintre acele dimineţi când corpul meu pur și simplu nu funcţiona“, spune el. „Nu mai aveam strop de energie.“ Cu toate acestea, în zori a pornit singur la drum. Dacă voia să doboare recordul de viteză AT, alergând 3.524 de kilometri în mai puţin de 46 de zile, nu se putea odihni. Nici măcar pentru o dimineaţă. Nu a ajuns departe. După câţiva kilometri, l-a copleșit epuizarea. S-a întins în noroi și a adormit.

Nu a fost un somn lung – „Poate 20 de minute?“, spune Meltzer –, dar i-a dat forţa necesară ca să reziste alţi câţiva kilometri până la furgoneta lui de suport, unde avea un sac de dormit și o saltea. S-a trezit trei ore mai târziu, încă slăbit. Era sătul de untul de arahide și sandvișurile gelatinoase din borseta lui și să le vină de hac căpușelor. Meltzer s-a întins în furgoneta lui încinsă, gândindu-se la sutele de kilometri pe care le mai avea de alergat. Începuse să-și pună întrebarea dacă avea să reușească. „Când ai mușchii praf, începi să te întrebi: «De ce fac asta?»“ Deși a mai bifat încă două tronsoane în acea după-amiază, de 11 și 16 kilometri, alimentat de o îngheţată și ceva pui prăjit, s-a prăbușit în pat la 7 p.m. Fusese cea mai proastă zi din concurs.

Următoarea dimineaţă nu a fost cu mult mai bună. „Eram într-o dispoziţie de rahat“, spune Meltzer. „Era vreo 5 a.m., aveam câţiva kilometri parcurși și pur și simplu nu simţeam nimic.“ Meltzer fusese la un pas de a doborî recordul AT de două ori; poate că nici nu putea să facă asta. Poate că la 48 de ani era prea bătrân. Poate nu avea rezistenţa necesară. „Îmi treceau prin minte gânduri negative, că eram super obosit și mai aveam de alergat atât de mult“, spune Meltzer. „Sincer, nu mi se părea realizabil să continui.“

La începutul anilor ’20, Archibald Hill, fiziolog britanic și laureat al premiului Nobel, a început, cu colegii săi, să alerge în jurul unei piste acoperite cu iarbă în timp ce expirau în sacoșe de pânză cauciucată, prinse de spatele lor. Obiectivul era să măsoare oxigenul consumat la diferite viteze.

În acest punct, Hill, un alergător serios pe distanţe medii, a constatat că alergatul creează „deficit de oxigen“ – mușchii solicită mult mai mult oxigen decât pot asigura plămânii. Chiar dacă corpul tău încearcă să surmonteze acest deficit – intensifică respiraţia și crește frecvenţa pulsului –, nu e niciodată de ajuns. Atunci când alergi repede, îţi privezi corpul de aerul de care are nevoie pentru a produce energie.

Revelaţia lui Hill a fost că acest deficit de oxigen are consecinţe mai vaste. Pornind de la experimente bazate pe picioarele broaștelor, realizate anterior de Frederick Hopkins (un alt laureat al premiului Nobel) și fiziologul Walter Fletcher, Hill a concluzionat că mușchii forţaţi să genereze căldură fără să aibă suficient oxigen au produs acid lactic. Dacă mușchiul continuă să se contracte, atunci acidul se acumulează în celule, cauzând o senzaţie de ardere distinctă.

Această chimie a stabilit o limită în performanţă. Nu contează cât ești de determinat să continui; acidul învinge mereu. În discursul lui de la decernarea Premiului Nobel, Hill a spus clar: „În cele din urmă, mușchiul e un mecanism chimic. Dacă am fi conștienţi de toate aceste evenimente chimice, am ști tot ce trebuie despre mașinăria pe care o studiem.“

Teoria lui Hill a fost menţionată în nenumărate manuale, o explicaţie chimică a performanţei sportive. În timp, acidul lactic a devenit un ţap ispășitor pentru obsedaţii de sală și crainicii olimpici. Acest produs este amintit, de regulă, atunci când corpul tău cedează ori te dor mușchii a doua zi după un antrenament. Acidul lactic este cel care ţi-a furat energia, făcându-ţi corpul să se oprească atunci când mintea și-ar fi dorit să meargă mai departe.

Se pare că prin asta trecea și Meltzer în cea de-a 33-a dimineaţă din AT. Deși câștigase mai multe competiţii de trail pe 160 km decât oricine altcineva, nu reușea să depășească legile chimiei. După 1.609 de kilometri fără zi de odihnă, mușchii lui se transformaseră, probabil, în jeleu acidificat. De aia a adormit în noroi.

Iată însă care-i treaba: Karl Meltzer nu s-a oprit. A continuat să alerge.

L-am întâlnit pe Holden MacRae, profesor de medicină sportivă la Universitatea Pepperdine, la un mall din Malibu. MacRae are 61 de ani, însă corpul lui viguros e dovada interesului pe care l-a manifestat toată viaţa pentru atletismul de performanţă. Când MacRae vorbește despre cercetarea lui, care a transformat știinţa energiei, el aduce vorba, inevitabil, despre pasiunea lui pentru mountain biking. „Face parte din test“, spune el. „Pot folosi aceste idei pentru a înţelege și, posibil, pentru a-mi îmbunătăţi performanţa?“



LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here