Andrei Gligor, alergând în infern

9 septembrie 2015

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să alergi 250 de kilometri prin deșert, având la dispoziție doar ceea ce poți căra într-un rucsac?

De Șerban Damian. Foto: Arhiva personală.

Cu ghiozdanul în spate şi cu emoţii imense, ca un copil în prima zi de şcoală, Andrei Gligor coboară din avionul ce leagă Parisul de Maroc. În câteva secunde îi trec prin minte cei doi ani de pregătiri şi parcă nu îi vine să creadă că în sfârşit este acolo, printre sutele de alergători veniţi din toate colţurile lumii, pregătiţi să ia cu asalt deşertul. „Au fost doi ani de planificări, doi ani în care am visat şi am continuat să sper că voi reuşi să mă înscriu, deşi taxa era total neprietenoasă (3.400 de euro), doi ani în care m-am gândit în fiecare clipă cum va fi acolo; mă vedeam în dimineaţa fiecărei etape la linia de start şi mai apoi la linia de finish“, povesteşte Andrei.

Marathon des Sables înseamnă 250 de kilometri de alergare în șapte zile şi șase etape, perioada în care îţi cari într-un rucsac, în spate, tot ce ai nevoie pentru a supravieţui în deşert timp de o săptămână: mâncare, sac de dormit, geluri energizante, prafuri izotonice, îmbrăcăminte – cu totul, cam 10 kilograme. Organizatorii pun la dispoziţie apă, care este raţionalizată la aproximativ 10 litri pe zi, asistenţă medicală şi adăpost în corturi berbere la finalul fiecărei etape. Tabăra de bază este compusă din peste 180 de corturi de opt persoane care găzduiesc concurenţii şi alături de ele, la o oarecare distanţă, se află corturile organizatorilor şi cortul medical. Iar în jur, cât vezi cu ochii, deşert.

Andrei Gligor nu este începător. Are deja „în picioare“ o mulţime de maratoane, dintre care unul tot în Sahara, alergări montane şi triatloane pe distanţe lungi. Cu toate acestea, pregătirea pentru o astfel de cursă necesită atenţie specială. Trebuie să faci faţă distanţelor, căldurii mari, greutăţii pe care o cari în permanenţă în spate şi raţionalizării apei. Însă, după luni de antrenamente, Andrei se simţea încrezător. În plus, avea alături de el în cursă alţi trei români, Cristian Crăiţa, Marian Vasile şi Paul Dicu, ultimul având deja un istoric bogat la Marathon des Sables.

Rucsacul de cursă trebuie să conţină tot ce ai nevoie pentru traiul în deşert, timp de o săptămână. În rucsac trebuia să intre mâncarea deshidratată, gelurile, batoanele energizante, medica­men­tele, dar şi articolele obligatorii, fără de care nu erai lăsat să porneşti în cursă: lanternă frontală cu baterii de schimb (pentru etapă lungă), folie de supravieţuire, pompă antivenin, cuţit cu lama metalică, brichetă (sau amnar), busolă, fluier, sac de dormit.

Apa este raţionalizată. N-ai câtă ai vrea tu la dispoziţie. Este ceea ce face din MdS o cursă extrem de dificilă. Timp de șapte zile, trebuie să ştii cum să-ţi gestionezi toate resursele, astfel încât să termini cursa pe propriile picioare şi nu în cortul medicilor sau, mai rău, în elicopter în drum spre spitalul din Casablanca.

Întâlnirea cu ViitorPlus – Asociaţia pentru Dezvoltare Durabilă a făcut ca alergarea sa în deşert să capete sens. Programul de împăduriri, Pădurea Copiilor, prin care asociaţia plantează câte un copac pentru fiecare nou-născut din România, pe terenuri degradate din sudul ţării, l-a făcut pe Andrei să privească Marathon des Sables dintr-o perspectivă nouă. Avea acum motivaţia necesară parcurgerii celor 250 de kilometri în deşert, pentru că știa că o face pentru o cauză frumoasă, adunând fonduri pentru acest program.

„Ştiam că va fi foarte greu, că vor fi momente în care voi dori să mă opresc. Şi mă gândeam la Marathon des Sables cu umilinţă. Dacă ajungi acolo, trebuie să faci asta! Nu poţi veni în deşert cu aroganţă“, povestește Andrei.

Traseul, etapă cu etapă

Au fost șapte zile în care Andrei Gligor și-a testat și depășit limitele. Iată cum a decurs, pas cu pas, cursa lui prin deșert.

Jebel Irhs – Oued Tijekht, 36,2 km Andrei aleargă într-un ritm destul de susţinut. Este o etapă de aclimatizare, una în care trebuie să se obişnuiască atât cu terenul, cât şi cu temperatura. Primul checkpoint este la 13,4 kilometri şi deja i se pare că n-o să-i ajungă apa. După câţiva kilometri relativ plați, ia primul contact cu dunele. Nu erau decât dune mici, sau „dunettes“, cum le spun francezii, dar destul ca să îşi dea seama că avea să petreacă o săptămână acolo. Trece linia de sosire în șase ore, ulterior aflând că era clasat pe poziţia 546, ceea ce nu era deloc rău.

Oued Tijekht – Jebel El Otfal, 31,1 km Ziua a doua a început-o destul de obosit. Nu reuşise să se odihnească decât trei-patru ore, din cauza furtunii de nisip care zgâlţâia cortul din toate încheieturile. Era o etapă mai scurtă, dar cu diferenţă de nivel mai mare, urcări mai abrupte, câmpuri de bolovani şi dune pentru toate gusturile. Timp limită: 10 ore. „Simţeam că e ceva în neregulă cu picioarele mele şi după evaluarea pagubelor m-am dus şi mi-am luat bon de ordine la clinică (cortul medicilor). Rezultatul? Cinci degete cu băşici şi picioarele bandajate“, mărturisește el.

Jebel El Otfal – Jebel Zireg, 36,7 km Oboseala începuse să-şi spună cuvântul, însă la start, Andrei se simţea ca nou. Urma o etapă cu multe dune, munţi, dar şi albii de lacuri secate şi deja vestitele câmpuri de bolovani (mari, mici, ascuţiţi), care îţi puteau pune reale probleme dacă ai fi călcat cumva strâmb. Andrei a rămas fără apă, la patru kilometri distanță de linia de sosire. Căldura era ucigătoare. „Îmi simţeam ceafa cum ia foc şi aş fi dat orice să îmi pot turna o sticlă cu apă pe cap. Noroc că ultimii doi kilometri au fost în coborâre şi am decis să măresc ritmul.“

Jebel Zireg – Jdaid, 91,7 km Etapa cea mai lungă. Până la lăsarea întunericului (ora 19:00), Andrei făcuse deja 60 de kilometri într-o căldură de nedescris. „Î n jurul prânzului termometrul arăta 53 de grade Celsius!“, spune el. „Odată cu venirea serii, s-a răcorit destul de bine şi dintr-odată am fost cuprins de un val de energie.“ Deşi o mare parte din traseu o împărţea cu alţi alergători, au fost momente, noaptea, când a alergat singur, iar orientarea şi găsirea marcajelor i-a dat de furcă. Însă după 17 ore şi 27 de minute, trecea linia de sosire obosit, dar foarte fericit că reuşise ce îşi propusese.

Jdaid – Kourci Dial Zaid, 42,2 km „Un maraton şi gata!“, își spunea Andrei Gligor. Era ziua la finalul căreia organizatorul, Patrick Bauer, le punea medaliile de gât. Era hotărât să tragă cât poate. Se simţea bine. După patru ore şi 45 de minute, Andrei trecea linia de sosire cu steagul României într-o mână şi cel cu Pădurea Copiilor în cealaltă. „Îmi tremurau picioarele de emoţie şi, cu lacrimi în ochi, m-am aplecat şi am sărutat nisipul Saharei. Am terminat etapa pe poziţia 146, iar în clasamentul general pe locul 344, adică cea mai bună clasare românească din toate timpurile.“



Categorii: Adventure

Comentarii



Aboneaza-te la newsletter-ul Men's Health!