Puterea exemplului

Acum vreo câteva luni, într-un articol scris, din cqte imi aduc aminte, chiar pentru rubrica de faţă, mi-am permis să-l ironizez pe Bănel. Am fost imediat sancţionat pe forumul revistei şi, mai apoi, de diverşi amici despre care nu ştiam nici măcar că le place fotbalul, darmite că ar fi capabili de vreo pasiune pentru Bănel. Situaţia mi-a adus aminte de o glumă care circula pe vremea cînd părinţii mei erau tineri: după ce încasase o bătaie soră cu moartea, un fan Beatles îi explica altuia cum a păţit-o: "M-a înjurat de mamă, n-am zis nimic; a zis ceva de soră-mea, n-am zis nimic; a jignit-o şi pe prietena mea - am tăcut mîlc.

Dar cînd s-a legat de Beatles, n-am mai rezistat, l-am luat de gît." Cine sînt cei care trezesc astfel de pasiuni? Cine sînt cei pe care îi admirăm necondiţionat şi pe care am vrea să-i imităm întru totul; persoane, personalităţi sau personaje ale căror vieţi ne-am dori să le trăim şi noi, muritorii de rînd, pentru că, dintr-o sumă de puncte de vedere, existenţele lor întruchipează perfecţiunea? Ei sînt idolii, icoanele la care ne închinăm, zeii pentru care intrăm cu ochii închişi în conflicte, încasăm bucuroşi o chelfăneală ori, în situaţiile împinse la extrem, ne vărsăm sîngele pe vreun cîmp de luptă.

Ei sînt modelele. The role-models, cum le zic americanii. Unii sînt oameni de seamă, alţii - nişte bicisnici. Şi asta nu doar în România. Oarecum surprins de controversa cu Bănel, m-am întrebat dacă el ar putea fi un model, un exemplu pentru cei de-o vîrstă cu el sau pentru cei mai tineri. Evident, răspunsul e da. Bănel e un jucător complet, un luptător, munceşte mult, e un om pe care echipa lui ştie că poate conta. Cum uneori mă mai încearcă regretul că nu m-am îndreptat spre o carieră sportivă, respectiva controversă mi-a provocat un moment de reflecţie: eu am avut un model? Sau mai multe? Pe cine şi de ce?

Ei bine, am întâlnit oameni pe care i-am admirat pentru diverse chestiuni suficient de mult încît să-mi doresc să le urmez exemplul în respectivele chestiuni. De pildă, în primii ani de liceu începuse să mă pasioneze caligrafia. Colegul meu de bancă avea o caligrafie impecabilă şi era teribil de mîndru de asta. Îmi arăta caietele lui cu un zîmbet larg pe faţă: o grafie matură, foarte uşor înclinată spre dreapta; fiecare literă era desenată individual, nelegată de litera care o preceda şi de cea care-i urma. Brusc, mi-am adus aminte că în anii de gimnaziu făcusem meditaţii la matematică cu un student la arhitectură, de la care n-am învăţat prea multă matematică, în schimb i-am adoptat felul în care îi făcea pe 4 şi pe 7.

Deci, un minim interes pentru scrisul de mînă exista, iar colegul de bancă mi-a devenit model în tentativa de a-mi îmbunătăţi caligrafia. În cîteva luni, am ajuns să scriem aproape la fel, doar că scrisul meu era ceva mai mare decît al lui. Această plăcută preocupare pentru estetică avea să-şi găsească în curînd utilitatea. Se întîmpla ca profesoara noastră de fizică - materie la care, în primul trimestru dintr-a IX-a, am evitat cu greu o corigenţă - să ţină mult la aspectul caietului. Doamna s-a prins repede că fizica nu e pentru mine şi m-a lăsat în pace. În patru ani de liceu nu m-a scos niciodată la tablă, singurele note pe care le-am primit fiind cele de la extemporale, teze - şi cele pentru caiet. Invariabil, eram pe punctul de a rămîne corigent şi, invariabil, nota de la caiet mă salva.

Forţînd un pic... nota, pot spune că am reuşit să termin liceul datorită caligrafiei - un profesor neînţelegător mi-ar fi putut crea mari probleme. Mai mult decît atît, în clasa a 12-a, caietele mele l-au scos chiar pe colegul meu de bancă dintr-o situaţie care putea deveni complicată. Fiindcă se pregătea să meargă la Politehnică, disciplinelor umaniste le acorda un interes marginal. La filosofie însă aveam un profesor care era opusul doamnei de fizică - nu îl interesa la ce facultate dai, trebuia să înveţi şi la materia lui. Omul nu avea pretenţii absurde, dar nu era indulgent - nu te trecea dacă nu ştiai de cinci.

Spre sfîrşitul ultimului trimestru se pregătea să încheie mediile şi, într-un acces de mărinimie, celor care le mai trebuia o notă a decis să le-o acorde pentru caiet. Profesorul îşi manifestase în repetate rînduri interesul pentru felul în care arătau caietele noastre, lăudîndu-i pe unii şi ironizîndu-i pe alţii; remarcasem că avea şi o vagă pasiune pentru grafologie, dar niciodată nu dăduse notă la caiet. Însă fiindcă şcoala se termina în cîteva zile, venea vacanţa şi apoi admiterea la facultate, profesorul şi-o fi zis să facă şi el un gest: nu ascultă, dă note la caiete. Doar că pe unii acest lucru i-a surprins. Inclusiv pe colegul meu de bancă: el învăţase, ştiind că va fi ascultat.

Caiet, în schimb, nu avea deloc, nici nu ştiu dacă într-a XII-a avusese vreodată. Fapt e că în momentul cînd şi-a auzit numele, s-a ridicat, a luat caietul meu înainte ca eu să mă dezmeticesc, şi s-a dus cu el la catedră. Aveam inima cît un purice - caietul avea numele meu nu pe copertă, ci pe prima pagină. Profesorul l-a deschis la întîmplare. I-a aruncat o privire fugară, pe urmă a scris data în catalog şi s-a întors la caiet: a dat pagina, a mai dat una şi încă una. Şi-a închis stiloul, a apucat caietul cu amîndouă mîinile şi a început să-l răsfoiască atent şi cu o expresie din ce în ce mai surprinsă pe chip. "Extraordinar", zice. "Ai un caiet foarte frumos, foarte ordonat.... Cum de nu l-am văzut pînă acum? Şi scrii frumos, ca un om hotărît şi serios. Aş zice că nu eşti tu..." Se uită în catalog. "Văd că la mine ai numai 4 şi 5. Se poate să te fi subestimat în aşa hal sau eşti cam leneş?... Uite, îţi dau 10 pentru caiet." "Dar cum de nu te-am descoperit eu pînă acum?", se mai întrebă o dată, cu un regret sincer în glas, în timp ce scria nota în catalog. Nota aceea a fost felul meu de a-i mulţumi colegului meu de bancă. I-am mulţumit şi mai tîrziu, în armată, cînd faptul că scriam frumos mi-a adus un post de conţopist la cancelaria batalionului, scutindu-mă de instrucţie şi de gărzi.

Un alt om pe care l-am admirat mult este Andrei Partoş, critic muzical, realizator de programe radio şi făcătorul uneia dintre primele reviste muzicale de după 1989, Pop Rock& Show. Aveam 17 ani cînd am mers în prima mea vacanţă la Costineşti, unde am ascultat pentru întîia oară, la difuzoarele de pe plajă, un program muzical realizat de el la Radio Vacanţa. Am fost fascinat. Dimineaţa, mergeam la plajă şi nu intram în apă pînă după prînz, ca să pot să-i ascult lui Partoş programul pînă la capăt. Seara, deşi nu eram un fan al discotecilor, mergeam negreşit în Ring, unde Partoş punea muzică. Despre multe dintre trupele vechi am auzit de la el, din emisiunile pe care le făcea la radio sau din revista Pop Rock&Show.

Mai mult, debutul meu ca ziarist s-a produs în această revistă, într-o ediţie a cărei temă era "Ce înseamnă să fii fan?". I-am trimis dlui Partoş o scrisoare (devenită articol) în care spuneam, printre altele, că nu pot fi fanul unei singure trupe fiindcă e ca şi cum aş citi un singur scriitor. L-am cunoscut în persoană mulţi ani mai tîrziu, cînd mă documentam pentru un articol despre muzica românească. Mi-a fost mentor muzical de la distanţă, dacă pot spune aşa; pasiunea, seriozitatea şi erudiţia lui m-au inspirat. Dar aşa cum nu pot fi fanul unei singure trupe, nu m-am putut limita la un singur mentor. Tot pe la 17 ani l-am descoperit pe Mircea Eliade. Mi-a căzut în mînă Romanul adolescentului miop şi l-am citit pe nerăsuflate.

Cîţiva ani mai tîrziu, prin 1991, au apărut acele colecţii cu nuvelele şi romanele lui, sub îngrijirea lui Mircea Handoca. Odată cu ele s-a născut şi pasiunea mea pentru Eliade - scriitorul Eliade, nu savantul. Îi admiram curiozitatea, dorinţa de cunoaştere, felul în care îşi organiza lecturile şi profunzimea lor, felul în care citea (luînd în permanenţă notiţe); m-a impresionat ambiţia lui de a lupta cu somnul - în fiecare dimineaţă îşi punea ceasul să sune cu un minut mai devreme decît în dimineaţa precedentă fiindcă nu-i ajungea timpul pentru lucru. Asta însemna organizare, planificare, ambiţie, capacitatea de a urmări un scop pe termen lung, lucruri la care mărturisesc că nu am excelat niciodată. Mai mult decît orice, însă, m-a cucerit felul simplu şi cursiv în care scria Eliade, cu acel dativ omis care i-a devenit emblematic ("mînă mai încet, spuse şoferului, că ne mănîncă praful" - Noaptea de Sînziene).

Pe rînd, mi-am propus să dorm mai puţin, să citesc mai mult şi mai organizat, să-mi fac fişe sau notiţe la lecturi. Să scriu ca Eliade. Am eşuat parţial în aceste tentative, dar în anii în care m-am aflat sub influenţa marelui om am cerut mai mult de la mine, am căutat să fiu mai organizat, mai profund, mai serios, mai bun în ceea ce fac. De fapt, cred că acesta e rolul modelului: să te ajute să devii mai generos, să-ţi netezeşti asperităţile din caracter, să-ţi îmbogăţeşti mintea şi sufletul. Să devii o persoană mai bună. Nu ştiu dacă există o limită de vîrstă pentru un astfel de tutorat, mai ales că oameni care să ne impresioneze putem întîlni la fel de bine şi la 20 de ani, şi la 80. E adevărat că sîntem mai uşor impresionabili la 20 decît, cred, la 80, perioada de maximă sensibilitate şi receptivitate pentru orice fel de influenţe rămînînd, zic eu, adolescenţa. Azi influenţele sînt numeroase şi felurite.

Cantitatea de informaţie e copleşitoare. Pare greu să găseşti un echilibru, pare dificil să identifici decenţa sau persoanele cu adevărat valoroase. Însă nu imposibil. Important e să-ţi identifici preocupările şi să decizi pe care dintre ele vrei să le aprofundezi. Apoi, dacă simţi nevoia, caută un model. Ideal ar fi să fie o persoană apropiată, nu una la care nu ai acces. Şi nu uita: nu-ţi propune lucruri mărunte. Cu toate că exemplul meu arată că şi o chestiune minoră cum e caligrafia te poate scoate din încurcături majore.

Ca ziarist, de-a lungul timpului am avut ocazia să intervievez nenumărate personalităţi - muzicieni, actori, regizori, oameni de televiziune, oameni de afaceri, sportivi. Oameni charismatici, cu realizări impresionante, oameni care erau un model pentru milioane dintre semenii lor. Nu am intervievat oameni pe care să nu-i admir sau să nu-i respect, iar documentarea consistentă care a precedat fiecare dintre aceste discuţii îmi oferea nu doar întrebările pe care urma să le pun la interviu, ci şi o imagine asupra personalităţii omului pe care aveam să-l întîlnesc - o imagine reflectată de presă, desigur. Dar nici unul dintre ei nu a devenit role-modelul meu - Andrei Partoş, Mircea Eliade şi colegul de bancă din liceu şi-au păstrat poziţiile.

Cum să-ţi alegi modelul
Un banal search pe internet şi ştii ce ai de făcut dacă eşti în căutarea unui role-model. Alege cu înţelepciune, asta înseamnă că vei fi influenţat corect.

1. Alege pe cineva care arată încredere în sine, care este sigur pe el şi pe calităţile lui. Alege pe cineva care se cunoaşte pe sine.
2. Alege pe cineva care consideră că e bine să fii unic, chiar dacă asta înseamnă să te expui ridicolului uneori. Astfel de persoane te vor face să te simţi bine în propria piele.
3. Alege pe cineva care îşi trăieşte viaţa aşa cum ţi-ai dori şi tu s-o trăieşti.
4. Celebritatea nu este un model per se, dar pasiunea da. Caută pe cineva care nu e neapărat celebru, dar este apreciat pentru că este dedicat profesiei, iar pasiunea şi devotamentul său atrag admiraţia celor din jur şi îi inspiră.