Puterea exemplului

Acum vreo câteva luni, într-un articol scris, din cqte imi aduc aminte, chiar pentru rubrica de faţă, mi-am permis să-l ironizez pe Bănel. Am fost imediat sancţionat pe forumul revistei şi, mai apoi, de diverşi amici despre care nu ştiam nici măcar că le place fotbalul, darmite că ar fi capabili de vreo pasiune pentru Bănel. Situaţia mi-a adus aminte de o glumă care circula pe vremea cînd părinţii mei erau tineri: după ce încasase o bătaie soră cu moartea, un fan Beatles îi explica altuia cum a păţit-o: "M-a înjurat de mamă, n-am zis nimic; a zis ceva de soră-mea, n-am zis nimic; a jignit-o şi pe prietena mea - am tăcut mîlc.

Dar cînd s-a legat de Beatles, n-am mai rezistat, l-am luat de gît." Cine sînt cei care trezesc astfel de pasiuni? Cine sînt cei pe care îi admirăm necondiţionat şi pe care am vrea să-i imităm întru totul; persoane, personalităţi sau personaje ale căror vieţi ne-am dori să le trăim şi noi, muritorii de rînd, pentru că, dintr-o sumă de puncte de vedere, existenţele lor întruchipează perfecţiunea? Ei sînt idolii, icoanele la care ne închinăm, zeii pentru care intrăm cu ochii închişi în conflicte, încasăm bucuroşi o chelfăneală ori, în situaţiile împinse la extrem, ne vărsăm sîngele pe vreun cîmp de luptă.

Ei sînt modelele. The role-models, cum le zic americanii. Unii sînt oameni de seamă, alţii - nişte bicisnici. Şi asta nu doar în România. Oarecum surprins de controversa cu Bănel, m-am întrebat dacă el ar putea fi un model, un exemplu pentru cei de-o vîrstă cu el sau pentru cei mai tineri. Evident, răspunsul e da. Bănel e un jucător complet, un luptător, munceşte mult, e un om pe care echipa lui ştie că poate conta. Cum uneori mă mai încearcă regretul că nu m-am îndreptat spre o carieră sportivă, respectiva controversă mi-a provocat un moment de reflecţie: eu am avut un model? Sau mai multe? Pe cine şi de ce?

Ei bine, am întâlnit oameni pe care i-am admirat pentru diverse chestiuni suficient de mult încît să-mi doresc să le urmez exemplul în respectivele chestiuni. De pildă, în primii ani de liceu începuse să mă pasioneze caligrafia. Colegul meu de bancă avea o caligrafie impecabilă şi era teribil de mîndru de asta. Îmi arăta caietele lui cu un zîmbet larg pe faţă: o grafie matură, foarte uşor înclinată spre dreapta; fiecare literă era desenată individual, nelegată de litera care o preceda şi de cea care-i urma. Brusc, mi-am adus aminte că în anii de gimnaziu făcusem meditaţii la matematică cu un student la arhitectură, de la care n-am învăţat prea multă matematică, în schimb i-am adoptat felul în care îi făcea pe 4 şi pe 7.

Deci, un minim interes pentru scrisul de mînă exista, iar colegul de bancă mi-a devenit model în tentativa de a-mi îmbunătăţi caligrafia. În cîteva luni, am ajuns să scriem aproape la fel, doar că scrisul meu era ceva mai mare decît al lui. Această plăcută preocupare pentru estetică avea să-şi găsească în curînd utilitatea. Se întîmpla ca profesoara noastră de fizică - materie la care, în primul trimestru dintr-a IX-a, am evitat cu greu o corigenţă - să ţină mult la aspectul caietului. Doamna s-a prins repede că fizica nu e pentru mine şi m-a lăsat în pace. În patru ani de liceu nu m-a scos niciodată la tablă, singurele note pe care le-am primit fiind cele de la extemporale, teze - şi cele pentru caiet. Invariabil, eram pe punctul de a rămîne corigent şi, invariabil, nota de la caiet mă salva.

Forţînd un pic... nota, pot spune că am reuşit să termin liceul datorită caligrafiei - un profesor neînţelegător mi-ar fi putut crea mari probleme. Mai mult decît atît, în clasa a 12-a, caietele mele l-au scos chiar pe colegul meu de bancă dintr-o situaţie care putea deveni complicată. Fiindcă se pregătea să meargă la Politehnică, disciplinelor umaniste le acorda un interes marginal. La filosofie însă aveam un profesor care era opusul doamnei de fizică - nu îl interesa la ce facultate dai, trebuia să înveţi şi la materia lui. Omul nu avea pretenţii absurde, dar nu era indulgent - nu te trecea dacă nu ştiai de cinci.

Spre sfîrşitul ultimului trimestru se pregătea să încheie mediile şi, într-un acces de mărinimie, celor care le mai trebuia o notă a decis să le-o acorde pentru caiet. Profesorul îşi manifestase în repetate rînduri interesul pentru felul în care arătau caietele noastre, lăudîndu-i pe unii şi ironizîndu-i pe alţii; remarcasem că avea şi o vagă pasiune pentru grafologie, dar niciodată nu dăduse notă la caiet. Însă fiindcă şcoala se termina în cîteva zile, venea vacanţa şi apoi admiterea la facultate, profesorul şi-o fi zis să facă şi el un gest: nu ascultă, dă note la caiete. Doar că pe unii acest lucru i-a surprins. Inclusiv pe colegul meu de bancă: el învăţase, ştiind că va fi ascultat.

Caiet, în schimb, nu avea deloc, nici nu ştiu dacă într-a XII-a avusese vreodată. Fapt e că în momentul cînd şi-a auzit numele, s-a ridicat, a luat caietul meu înainte ca eu să mă dezmeticesc, şi s-a dus cu el la catedră. Aveam inima cît un purice - caietul avea numele meu nu pe copertă, ci pe prima pagină. Profesorul l-a deschis la întîmplare. I-a aruncat o privire fugară, pe urmă a scris data în catalog şi s-a întors la caiet: a dat pagina, a mai dat una şi încă una. Şi-a închis stiloul, a apucat caietul cu amîndouă mîinile şi a început să-l răsfoiască atent şi cu o expresie din ce în ce mai surprinsă pe chip. "Extraordinar", zice. "Ai un caiet foarte frumos, foarte ordonat.... Cum de nu l-am văzut pînă acum? Şi scrii frumos, ca un om hotărît şi serios. Aş zice că nu eşti tu..." Se uită în catalog. "Văd că la mine ai numai 4 şi 5. Se poate să te fi subestimat în aşa hal sau eşti cam leneş?... Uite, îţi dau 10 pentru caiet." "Dar cum de nu te-am descoperit eu pînă acum?", se mai întrebă o dată, cu un regret sincer în glas, în timp ce scria nota în catalog. Nota aceea a fost felul meu de a-i mulţumi colegului meu de bancă. I-am mulţumit şi mai tîrziu, în armată, cînd faptul că scriam frumos mi-a adus un post de conţopist la cancelaria batalionului, scutindu-mă de instrucţie şi de gărzi.