Traieste mai mult, traieste mai bine

Toata lumea stie povestile lui Tio, care sint un fel de forma de folclor. Cei din familie glumesc ca Tio a fost toata viata un iubaret. "A fost vreodata casatorit?", intreb eu. "Nu. Dar a avut o multime de prietene."
Nu e greu de imaginat ca acest om micut a trait o viata plina de-a lungul celor 114 ani ai sai. Are ceva aparte, ceva ce sugereaza petreceri lungi, cu mult vin si femei frumoase.

Desi vocea lui este doar un murmur acum la o virsta atit de avansata, totusi strabate ceva din stilul "smecheresc" din tinerete.
intrebarile lungi si filozofice pe care i le adresez sint contracarate de intelepciunea sa simpla:

"Ai vreun regret legat de viata ta - lucruri pe care le-ai schimba daca ai putea?"
"E prea tirziu sa mai schimb ceva acum."
"Ce ti-a placut cel mai mult in viata?"
"Sa muncesc si sa maninc. In special ciocolata."
"S-a schimbat lumea in felul in care te asteptai?"
"Ceea ce s-a schimbat intr-adevar este mizeria."
"Iti este frica de moarte?"
"Nu. Vreau sa merg. Vreau sa ies afara. Nu imi place sa stau in pat toata ziua. Cind o sa mor, o sa fiu fericit. O suta de ani este suficient."

Spune asta cu o usoara nota de melancolie. il privesc pentru un moment - fata lui, ochii mici si orbi, oasele fragile, felul cum pielea ii atirna ca un cearsaf peste schelet. A stat in pat timp de 12 ani, imobilizat din cauza unei fracturi de sold; se afla in bezna totala de 3 ani; traieste intr-o liniste relativa de zeci de ani; nu mai poate sa mearga, sa citeasca sau sa se hraneasca, sa se imbrace, sa faca dragoste, sa asculte muzica, sa simta soarele pe git in timp ce munceste la cimp intr-o zi de vara. In fata lui, viata este din ce in ce mai scurta.

Trag concluzia ca mare parte din ceea ce consideram a fi viata se refera de fapt la tinerete - capacitatea de a simti lumea in care traim si un corp sanatos. Corpul lui Tio pare sa fie un fel de celula de puscarie, intunecata, limitata la doar citeva senzatii: hrana semilichida, dureri, amintiri, somn si contact cu copii pe care nu a putut sa-i vada vreodata.
Este obosit si vrea sa doarma, asa ca imi iau la revedere.

Plec simtindu-ma entuziasmat, dar si putin trist. Toate framintarile mele legate de moarte - cosmarurile nocturne despre ziua in care nu voi mai fi viu - par prostesti, nenaturale. Nu ca nu ar exista tragedii si decese premature, accidente de masina si leucemie la copii. Dar pentru cei mai multi dintre noi, pe masura ce imbatri­nim relationarea cu lumea inconjuratoare se reduce treptat, asa cum o luminare incepe sa se consume.